Love everyone and tell the truth

Am mintea ușoară ca o pană ridicată de vânt. Totul e posibil, nimic nu e fix, aerul intră în plămâni și iese inele de fum. Respir libertatea prin golurile mici din zidurile inimii. Am nouăsprezece ani și aleg să iubesc strâmb, cum am învățat, pentru că mă face să mă simt vie. Mă amețește îndelung, mai mult decât vinul ieftin din cârciuma studențească unde îmi petrec fiecare seară. Fricile mele au rămas suspendate la etajul nouă, lângă apa mirosind a furtună și alge. Între noi au crescut munți. Și nu mă uit într-acolo nici măcar în vis.

Să nu mă lași să nu te mai iubesc, ai cerut atunci. Într-una din nopțile care păreau fără dimineață, am urcat în tren. Voiam mai mult să nu rămân, decât să nu pleci. Ca o stafie în ușa vagonului, fără bilet și voință, doar cărămizile crăpate ale fortăreței gata să cadă sub bătăile tahicardice ale promisiunii-blestem.

Te-am iubit complet și cumplit. Într-o altă noapte, de Sânziene, între fizica ta și metafizica mea, Carul Mare a redevenit constelația tuturor. A fost o greșeală, ai spus, și de câte ori va mai fi, va fi o greșeală. Fier pe fier, am simțit. Scântei și arsură. Nu tu ai plecat, ci eu am ieșit din mine și m-am privit, micșorându-mă, pe peron.

Am plătit șapte vieți să recunosc, să iert și să accept fiecare cuvânt, cicatrice, fiecare neînțeles, să le cos și să le împletesc, să le lipesc cu aur topit. Să le vindec, să le fac întreg și să suflu vară în haosul care crescuse în mine. Ar fi putut fi oricine în locul tău - te-am creat din praf de încredere-și-adevăr-absolut, pentru că aveam nevoie de un loc în care să îmi așez bagajele: tot ce nu știam despre mine și nu puteam să înțeleg decât privind dinafară. N-ai rezistat: te-ai frânt ca un cuier fragil sub greutatea prea multor haine. Și după alte ere, ești tot acolo: nebun de tine, difuz, confuz, invenerabil și invulnerabil.

- Da, asta îmi doresc. Tu?

Lupi tineri sfâșiindu-se. Echilibrul există doar în spațiul dintre conștiința posibilului și materializare, între intenție și consecință.

- Și eu te-am iubit.

- Îți mulțumesc că spui asta. Am crezut că sunt nebună. Eram doar foarte rănită. 

- Știu.

- Acum câțiva ani am fost acolo, să văd dacă au crescut maci pe câmpul de luptă.

- Și eu am fost. Dar nu mai era nimic la fel. Nimic, ai răspuns, ținându-mi mâna în mână și ochii în ochi. Ochi în care nu am mai văzut nici o lumină, nimic.

După douăzeci-și-opt-de-călătorii în jurul soarelui, am oprit trenul și am coborât fără bagaj. M-am lăsat să văd pentru prima dată cu inima asta nouă, din carne. Inima bate. Inima bate mintea. M-am lăsat să dor, să simt, să cresc, să trăiesc. Mereu am iubit fără vestă antiglonț. De data asta, pe mine.

Am mintea ușoară ca o pană ridicată de vânt: fără atașament, fără grabă.