Capitol nou

Am terminat facultatea, de data asta una pe care mi-am ales-o conștient. Îmi sunt recunoscătoare pentru încăpățânarea de a-mi fi urmat visul și de a-mi fi dat timpul și energia să citesc, să scriu zeci de teme și proiecte, să învăț cât să iau zece la licență și o medie în cei trei ani comparabilă cu cea din anii de școală în care am primit coroniță. 

Am învățat bucuroasă, din curiozitate reală, din nevoia de a înțelege, de a mă descoperi și de a crește. Dar am învățat și compulsiv, dintr-o nevoie viscerală de atenție și de a fi văzută, nevoi firești ale copilului care mai sunt. Am putut să fac asta pentru că am avut sprijin acasă, în relațiile de prietenie pe care le-am cultivat și în cele profesionale. Am cerut timp pentru mine și am primit. Le mulțumesc că au fost acolo, cât și cum au fost. 

Transformările au curs lin, peste o pandemie și un început de război, peste frică, izolare, tristețe și moarte. Au venit la timpul potrivit, ca o resursă adaptativă în fața evenimentelor și pierderilor de  neconceput din ultimii ani. În ultima tabară, în care am lucrat cu doliul, despărțirea, renunțarea la părți din noi care nu ne mai susțin, propria moarte și renaștere, am înțeles că încheierea sănătoasă a relațiilor este necesară pentru a face loc vindecării și creșterii.

Poate cea mai profundă schimbare în acești ani este sfârșitul conștient al unei prietenii pe care o credeam perenă. Am ales despărțirea pentru că tot mai des mi se impietrea stomacul, îmi înghețau mâinile, îmi amorțea limba. Mă simțeam competitivă, manipulatoare, nesigură, arogantă și răutăcioasă și asta mă întrista peste măsură. M-am văzut ca într-o oglindă care reflectă doar ceea ce este fierbinte, acut și dureros în mine. 

Mi se întâmpla asta doar acolo, în relația asta veche, venită din vremuri în care fusesem rănită, prizonieră a unor tipare strâmbe de iubire. În paralel, celelalte interacțiuni, începute în circumstanțe mai puțin dramatice, își trăiau relaxat și hrănitor istoriile. Aș fi vrut să păstrez partea în care simțeam conexiune și iubire (philia), în care mă simțeam acceptată, liberă și onestă, însă umbra relației devenea tot mai rece și întunecată. Aș fi vrut să o salvez ca pe ceva în care am investit foarte mult din adevărul meu și am tot făcut asta până când nu am mai găsit nimic valoros de oferit. 

Poate că într-o zi vom râde de opozițiile imature și micimea ideilor care ne-au despărțit. Tot ce pot să fac acum este să păstrez cu recunoștință ce am înțeles din întâlnirea și călătoria noastră. De altfel asta simt în legătură cu toți oamenii cu care am râs sau plâns la un moment dat, cu care am împărtășit mai mult decât dialoguri sterpe, politicos-administrative. 

Am terminat un capitol și mă simt profund restructurată, mai puțin de procesul academic a cărui valoare de fundament o percep ca necesară și insuficientă, infinit mai mult de cadrele terapeutice din formare în care am simțit puterea vindecătoare a grupului.