Despre semne

Povestea, asta este ce ne deosebește de animale, de plante, de pietre. Visele pe care ni le facem, pe care le ținem în noi, pe care ni le spunem sau ascundem, visele voluntare și mai ales celelalte, labirinturile subconștientului. Amintirile pe care ni le repovestim, până când devin ceea ce avem nevoie să credem că ni s-a întâmplat, ca să ne justificăm cine suntem.

Poveștile, cuvintele. Spuse, scrise. Eliberatoare, împovărătoare, definiții și etichete. Uneori scrisul mi se pare impudic, un exibiționism ideatic nesolicitat. Vindecător, transformator, invaziv. Odată plecate în lume, cuvintele au o viață a lor și crează spații mentale care nu mai apațin celui care le-au născut. Odată spuse sau scrise, cuvintele devin particule respirabile, ne modifică ADN-ul, iar apoi rămân în noi ca artefacte ale celuilalt, chiar dacă sunt uitate de memoria superficială. 

Tăcerea în schimb, ne golește hărțile de obiecte inutile, care nu ne aparțin, astfel încât să ne putem reumple de noi înșine. Uneori mi se pare că e foarte mult zgomot, prea multe semne și prea puțin sens. 

Am învățat recent despre inferența distructivă, despre cum atunci când adaugi lumină peste lumină poți să obții întuneric. M-am gândit la umbrele pe care le supra-luminăm sau le ignorăm, la toate trucurile la care apelăm pentru ca nimeni să nu ne vadă părțile non-standard, pentru ca noi înșine să nu le întâlnim niciodată, suprasaturați în lumină și splendoare. Am învățat să tac și să iubesc ceea ce este greu de iubit.