Astăzi este ziua României sau ziua când România s-a făcut mare, după ce toți vecinii vorbitori de limbă română s-au așezat în cerc, într-o graniță cât de cât rotundă. Mi-a fost mult dor de ea cât eram peste ocean, am plâns de bucurie când m-am întors și am crezut că e bine ce fac. Acum nu îmi lipsește.
Știu că munții, pădurile, marea, cele trei cafenele și bistrouri în care merg de fiecare dată cu inima deschisă, cele câteva străzi pe care mă bucur să fiu, cei câțiva oameni pe care îi iubesc, vor fi mereu acolo dar și că toate astea nu alcătuiesc o țară.
La mulți ani România, țara pe care o iubesc mai frumos și mai liniștit de departe! Iubesc țara dar nu mai am de mult încredere în stat, în instituțiile ei și nici în majoritatea oamenilor, o temă mai mare decât ce se întâmplă în și cu România, acutizată de felul în care am început să fiu și să interacționez acolo.
În fine, nu îmi este dor de ea, o iubesc și o las să fie cum poate, să fie cum vrea, nu mai am așteptări, nici dezmăgiri. Poate doar un regret, temporar cred, remediabil sper. Într-o altă limbă, lucrurile nu se simt la fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu