Mâine a murit mama

Mâinile ei albe, cu tentă albăstruie, mereu reci și parfumate, mă mângâie încet pe păr și pe frunte. Stau cu capul în poala ei, pe o bancă din parcul spitalului de psihiatrie. Prin pleopele întredeschise văd frunzele acoperind și descoperind o rază. E plăcut sub copacii umbroși, miroase a pământ copt. Am venit și astăzi pe jos, ca în fiecare zi. Fac patruzeci de minute în mers sprinten, cu capul în jos și umerii adunați. 

Mă durea capul când am ajuns, acum îmi este bine. Atingerea mâinilor ei e fermecată, știu asta de când eram mică și mă întorceau cu blândețe din rătăcirile febrile ale bolilor copilăriei. Este internată aici de câteva săptămâni și îmi imaginez cât de greu i-a fost să vină de bună voie. Poate că a făcut-o de teama de a nu-și face vreun rău iremediabil, poate a venit să uite responsabilitățile pe care le poartă de dinainte de a mă fi avut. Îmi spune că nu s-a odihnit bine, că cineva lovește mereu în perete și uneori e nevoie de multe asistente pentru a imobiliza câte un pacient recalcitrant. Asta îi desenează găuri negre, adânci, în nopțile albe de vară. Mai stăm puțin așa, eu în poziție fetală, cuvintele ei cad moi, fără grabă, se întind ca un fir croșetat de aur viu până la rădăcina ierbii, apoi curg în pământ, pierdute pentru totdeauna.

Am șaptesprezece ani și prea puține amintiri, iar asta este una dintre cele mai prețioase: noi două în mijlocul unui parc neurotic, oricare dintre noi mamă sau fiică, tăcerea și durerea amestecându-se cu duioșia și căldura verii. În drum spre casă, urmăresc faldurile fustei de cânepă aspră, de culoarea nisipului ud, cu flori mici turcoaz si frunze maro, mișcându-se cu regularitate în cadența cu care îmi tipăresc gândurile într-un jurnal criptat, în care propozițiile se dizolvă în semne și semnele devin țipete mute, preverbale. 

Mintea, ca și sufletul, sunt două noțiuni abstracte, inoperabile. Uneori mi le imaginez ca pe două portocale cu care jonglăm acrobatic. Uneori ne dezechilibrăm și una cade, iar cealaltă îngheață în nemișcare, desperecheată și fără noimă, până când regăsim motivația, curajul și energia de a le reanima iar, într-o dinamică fragilă și misterioasă. 

Nu timpul vindecă, ci ceea ce faci tu cu timpul care trece, ceea ce înțelegi, ierți, construiești, accepți și iubești. De nouă ani, printre pleoapele întredeschise văd raza aurie și îi simt mângâierea parfumată.