Reconstituire

Am vorbit astăzi cu cea care mi-a fost profesoară de geografie și dirigintă pentru unul sau două trimestre în liceu, și mentor informal și facilitator pentru lucrarea de licență la facultatea de psihologie, anul trecut. Până acum câteva zile, cele două persoane nu s-ar fi suprapus, însă printr-un șir de coincidențe declanșate de acceptarea mea tot mai profundă a tot ceea ce sunt, mi-a povestit despre întâlnirea ei cu mine, cea de la șaisprezece ani.

Mi-a povestit despre cum, după ce nici un adult responsabil pentru mine nu a fost la ședința cu părinții, a venit acasă să vorbească cu ei și m-a găsit singură. I-am facut o cafea si am vorbit despre cât mă simțeam de vinovată pentru eșecul vieții părinților mei (ah, nici nu am știut cât veche este vina asta!), dar și despre idei ezoterice, cristale si energii, cred. În ultima vreme se tot ridică draperii grele de praf de peste amintirile prefăcute în stane de piatră, încapsulate de durere, devenite inaccesibile pentru a mă proteja. 

Acest om bun, trimis de dincolo de cele știute, care a încercat să se apropie de mine acum mai bine de treizeci de ani și pe care eu l-am radiat cu toată strădania lui, își amintea mai cu seamă ochii de o tristețe albastră, intensă, senină, asumată. Vorbind cu ea, m-am întors în sufrageria de la etajul nouă, în fotoliile cu tapițerie roșie și mânere din imitație de piele maro. Tâmplele au început să îmi zvâcnească a neliniște, așa cum îmi imaginez că li se întâmplă celor care au amnezie temporară când bucăți de memorie rătăcind prin triunghiul bermudelor al amintirilor li se arată din unghiuri și perspective vag recognoscibile. 

Am plâns mult la gândul că îmi lipsește o lume întreagă, aceea în care m-am simțit insuportabil și pe care am ales să o distrug, să mi-o șterg cu totul din minte, ca să pot merge mai departe. A fost un plâns vindecător, un plâns viu care repară și coase trecutul de prezent. Și m-am gândit că până la urmă asta facem toți: cel mai adesea ne spunem o poveste care să ne ducă acolo unde vrem să ajungem și în timp, devenim produsul poveștilor noastre de supraviețuire. Mai târziu, tot ce nu se potrivește acestei povești ne crează un conflict și un disconfort cognitiv inimaginabile. 

Nu am unde să mai fug, stau față în față cu mine, copila dezarmantă de atunci și femeia dezarmată de astăzi, despărțite doar de o peliculă argintie de timp topit, și îmi spun privindu-mă în ochi, în oglindă: iartă-mă, îmi pare rău, te iubesc, îți mulțumesc!