Am atât de multe lucruri să îți spun. Zece ani s-au dus într-un vortex nebunesc. Caii timpului gonesc fără astâmpăr ori noimă. Lumea s-a schimbat și există o anxietate perpetuă care face, în mod paradoxal, ca lucrurile mai demult comune să ne fi devenit valoroase - pentru mine soarele, apa, sănătatea, copiii, iubirea, pacea și frumusețea pe care o percep sunt tot mai prețioase.
De când ai plecat, m-am întors la școală și în terapie, mi-am promis și dăruit reparații complicate și durabile la fundație. Am terminat o licență în îmbătrânirea fericită (facultatea de psihologie), un master în marketing olfactiv în sudul Franței, în capitala parfumurilor, o formare în psihoterapie integrativă și îmi scriu acum disertația despre doliul prelungit pentru masterul în psihologie clinică.
Între o pandemie și un război, am plecat iar, locuim acum lângă o mare de o frumusețe vindecătoare. Îmi agăț zilnic privirea pe linia alburie dintre cele două întinderi de albastru și orizontul pare să îmi conțină întreaga recunoștința.
Copiii au crescut, sunt din nou cea mai scundă din casă, vorbesc mult cu ei despre ce este în noi, despre dragoste și sens. Îmi este dor și drag de tine și sunt fericită să îți semăn, să îți cunosc și înțeleg povestea mai bine acum. Îți mulțumesc pentru ce mi-a dăruit și ce mi-ai fost. Te iubesc și atâta vreme cât ești în sufletul meu, nu te-am pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu