- Orice. Orice ca să nu simt.
Afară se luminează, simt fotonii săpând între genele lipite. Haosul torențial biciuie acoperișul și îmi devine clar că furtuna asta sunt eu. Că o să inund și o să înec tot într-o mare de recunoștință și furie. Mă ridic din patul în care nu am dormit și merg sprijinindu-mă de nori, până la prima oglindă în care mă văd fantomatică și foarte frumoasă.
Am ales cel mai scurt și abrupt drum către mine și mă întreb încă o dată dacă nu cumva atașamentul față de suferință este mai puternic decât nevoia de cunoaștere. Dacă introspecția nu este doar un pretext și un mijloc pentru masochism. Știu că în momente ca ăsta, singurul lucru care mă leagă de lume este durerea. Să îmi aduc senzațiile la nivelul cognitiv și emoțional, prin orice mijloace. Așa că alerg până când nu mai am aer. Tâmplele și maxilarele zvâcvesc, îmi vine să vomit, transpir și tremur.
Apoi beau șampanie și o transform în bule sărate care se rostogolesc pe obraji, clavicule, sâni. Și pentru câteva ore nu mai simt nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu