Nopțile sufocante de iulie au trecut atât de repede încât nu am avut răgaz să le transcriu. Vara care a început în ianuarie și a cărei nesfârșire o intuiesc în disperarea cu care aleg să trăiesc, aleargă ca un animal printr-o pădure care crește odată cu urmele-i lăsate în aerul dens al imposibilului.
Sunt copleșită și smerită de intensitatea cu care mi-am dat voie să simt, de senzația de disconfort și plăcere pe care le experimentez simultan, atunci când nu am control.
Între Dolomiți și Postăvaru, între căzăturile cu bicicleta și jnepenii de deasupra Sorapisului-cel-aiuritor-de-turcoaz, între urcările înnebunitor de abrupte de pe via-ferrata și coborârile sfâșietor de frumoase din Bucegi, între diminețile cu munți adormiți în valuri de nori și nopțile sărate de transpirație, între luna plină și cea nouă, între nebunie și înțelepciune, între dezastru și extaz, am simțit totul mai viu ca oricând, în corp și carne, în vânătăi și zgârieturi, în râs cu lacrimi și plâns cu sânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu