Ultima zi de vară

De când m-am întors în corp, mintea și-a pierdut puterea cu care îmi picta o lume înduioșator de frumoasă, și-a pierdut poezia și țesătura iluzorie a minciunii albe. De când m-am intors în corp, trăiesc o vară indiană a ființei, prin care rătăcesc cu ochii întredeschiși. 

Beau șampanie și dorm puțin. Un bărbat-copil se gândește la mine la cinci dimineața și empatia mea permeabilă îmi vinde somnul pe o ipoteză matinală neverificabilă. Dimineți în care soarele răsare oricum mai devreme cu o oră vestic onirică.

Mă întind pe mare ca pe o saltea udă și apa sărată îmi umple orbitele. Plutesc în derivă și pe ecranul minții rulează străzi negre, abrupte. Umbra unui copil pe bicicletă se ascunde în asfalt. Nu se ridică și totuși cade iar și iar, aici și acolo și dincolo. Am un sentiment de pierdere, de neputință și ușurare cu fiecare cădere. Nu e nici zgomot, nici dramă, doar acceptare și letting go.

Am absolut tot și nu mai vreau nimic.