Spațiul comun

El e într-un „ok”
care nu înseamnă bine,
ci umeri strânși pe dinăuntru
și o armură pusă în grabă
cât să nu se vadă fisura.

Lui îi e dor și
nu știe să vorbească,
îi e mereu frig și
nu visează niciodată nimic.
Îl doare stomacul,
inima i se zbate în încheieturi

El spune „pleacă”
când de fapt ar vrea să spună
„nu știu cum să rămân”.

Ea se preface în albastru,
cu memoria pielii arse,
cu munții încă în oase
și brațele lui desenate
pe spatele nopții.

Ea tace
și stă cu dorul ei
ca și cum ar ține în brațe
un animal rănit:
destul de aproape cât să nu fugă,
destul de departe cât să nu muște.

Spațiul dintre ei 

e o cabană cu obloanele trase

și focul înecat în jar.
Un refugiu în care
ea nu mai intră decât întreagă,
el nu mai încape decât fără armură.

Și asta înseamnă acum, acasă.