Despre copii. Doi dintre ei.

Zi galbena de ceata. Am fost o adolescenta baietoasa cu accente dramatice de feminitate gen ruj rosu aprins, si feminism gen fumat pe strada, din mers. Ma simteam a-maritabila pentru ca nu credeam in institutia lui doi. Ai mei esuasera si singurele succese discutabile eram eu si sora-mea. Imi placeau plimbarile lungi, discutiile interminabile si noptile albe care-mi desenau cearcane frumos conturate, ca de dermatograf.

Nu m-am visat niciodata mireasa sau mama si n-am batut din picior ca vreau in randul lumii - coada aia lunga unde iti lasi bagajul in dreptul cuiva si iti mai vezi de ale tale pana ajungi in fata. In fata completului de judecata.

Nu cred ca s-au schimbat prea multe: in esenta proiectul la care lucrez zilnic e tot fericirea, doar ca pe parcurs am mazgalit niste repere viu colorate si ai spune ca are ceva mai multa definitie. Intai am pus un om frumos in poza, apoi doi oameni foarte mici, un copac, wheels on the bus (go round and round), snop de flori la subsiori si o casa in forma de covrig cu soare pe acoperis...

Probabil sunt o jumatate stangace si o mama in crestere, dar sunt infinit recunoscatoare ca mi-e dat sa rad deodata cu rasetele lor minuscule, sa numar gropite in obraji multiplicate perfect, sa ascult povesti inventate despre casa de sfecla si casa de lamaie desenate apasat cu creioane mov si galben, sa repar jucarii sau sa ii mangai pe ei raciti ca sa se repare. Fericirea miroase a par moale auriu, are nasul carn si ochii albastri-rotunzi, vorbeste peltic si cu multa stiinta despre lucruri nestiute.