Întâlnirea de douăzeci de ani

Da, da, de douăzeci. Doi-zece-doi-zece. De la terminarea liceului.

Anii mei de liceu au fost fenomenali: am fost în cea mai bună clasă din cel mai bun liceu din oraş. Asta a fost o surpriză şi pentru mine. Surpriză care s-a transformat în şoc, responsabilitate, rebeliune, dragoste, panică, dubii, teribilism şi tot ce mai încape într-o minte de adolescent.

Prima notă a fost şapte la fizică. De-za-stru! Am plâns, m-am dat cu fundu' de pământ, de bancă, de carte şi iar de pământ, şi degeaba. Prima notă a fost şapte şi a fost urmată de un registru generos de calificative, aşezate minuţios într-o distribuţie gauss, cu normala în preajma primei evaluări. Noutatea ideii că aş fi mediocră m-a orientat către alte preocupări mai facile: ţigări, iubiri şi-alcool la despărţiri.

Nu a contat că şaptele meu s-a metamorfozat în zece la admiterea în facultate fără nici o pregătire suplimentară, sau că elevii-de-nouă erau olimpici intergalactici; realitatea e că nu mi-am revenit niciodată deplin din complexul acelui prim eşec şcolar!

Weekendul ăsta mi-am întâlnit puţin peste o treime din colegi, destul cât să-mi tremure vocea la elevator pitch, mai ales că am fost al doilea vorbitor din promoţie. Confesiunile au durat aproape patru ore şi statistic vorbind s-au remarcat trei coordonate: Franţa, medic (cardiolog), băieţi (copii). Succedate de avocaţi, profesori universitari, America. Am râs şi m-am simţit bine în context. Sunt nespus de fericită să fac parte din generaţia mea! Dirigintele unei clase a resuscitat un caiet în care elevii lui se definiseră în citate - unii au recunoscut că exageraseră :)

Viaţa între paişpe şi optşpe ani e un amestec genial de inocenţă şi asumare. Am colegi de clasă care se iubesc din liceu - respect maxim pentru angajamentul pe care şi l-au luat atât de devreme, atât de serios. Şi am colegi care iubesc azi de parcă ar fi în liceu. Şi care vor iubi şi mâine.

A urmat masa şi dansul, Metallica şi Manowar. Ne-a prins şase dimineaţa, mai proaspeţi ca oricând, savurând anocdote din alt mileniu. Şi am promis să scriu o carte, pentru că primul meu prieten aşteaptă de la absolvire să o citească.

Deşi mi-am împlinit o mie de vise, mi-e greu să diger că au trecut douăzeci de ani. "Nu-i coreeeect" cum zice fiul meu cel mare. Vreau să chiulesc din nou!