Despre ingeri si orfani

Despre moarte. Despre invingatori. Despre lupta, frica si renuntare.

Am gandurile astea in cap din iulie, de cand ne-au lasat pe mine si pe sora mea, sa intram la reanimare in afara orei de vizita pentru ca "nu mai are decat o ora-doua de trait". Ea, palida si fragila, goala sub cearsaful bleu-vernil, nu voia sa moara. Ceea ce credeam eu ca este un travaliu catre moarte era o lupta formidabila de a ramane de partea asta a lumii. Era a doua hemoragie gastrica cauzata de varice esofagiene.

Mama nu a vrut sa moara acum. A vrut sa isi vada nepotii crescand. Vestea despre cancerul ei, unul dintre cele cu prognoza foarte proasta, a venit ca un glonte. Mi-a fracturat gandurile inainte sa trag aer in piept. Am trecut prin negare, isterie, acceptare, actiune, motor in mai putin de 24 de ore. A doua zi zburam catre casa pentru cununia noastra religioasa pe care o organizasem online intr-o luna (divaghez, asta e o intreaga alta poveste despre care as putea scrie o carte). L-am rugat intr-un email pe prof. Irinel Popescu sa o opereze cata vreme voi fi si eu in tara. Nu mi-a raspuns dar a programat-o corespunzator.

4 ianuarie 2007 - in timpul operatiei imi frangeam mainile pe holurile blocului operator pe peretii caruia sunt expuse alternativele de tratament pentru hepatocarcinom si rata de supravietuire la cinci ani: 15%. De atunci a mai trecut printr-o operatie extrem de complexa anul trecut, explicata pe larg aici.

De-a lungul anilor am invatat mai mult de cat as fi vrut despre limitele organismului si ale medicinii.
Mama a murit vineri dimineata in urma unei come hepatice (encefalopatie hepatica). Ficatul nu mai procesa toxinele care erau transportate la creier, care a colapsat. Semne vitale decente, insotite de crampe musculare, crize asemanatoare epilepsiei, stop respirator. A luptat cu boala si cu demonii agoniei doua zile, pana cand a venit preotul. Apoi in zece minute s-a stins cu zambetul pe buze.

A fost credincioasa de cand a invatat-o bunica ei prima rugaciune, dar a devenit foarte religioasa in ultimii sapte ani. Preotul care a eliberat-o de frica celuilalt taram, e acelasi care a venit la reanimare si acelasi care, in slujba de dinainte coborarii in groapa, ne-a spus ca e incredintat ca mama si-a mantuit sufletul in cei sapte ani de suferinta.

Cel mai mare dintre nepoti a fost crescut si de mama, incat intre ei s-a legat o mare prietenie si dragoste. Sora  mea nu a stiut cum sa ii spuna fara sa il tulbure. Si atunci el, desi nu aflase nimic, i-a spus: "nu trebuie sa-mi zici nimic. Stiu, pentru ca am visat-o pe buni cu lumina pe cap si aripi aurii de inger".

Ieri a fost inmormantarea - o zi insorita, calma, blanda, calda, linistita.

Plang, si nu o plang pe mama: ea stiu ca e bine. Imi plang mie de mila ca nu mai am cu cine povesti toate lucrurile prostesti pe care numai o mama le ingaduie. Ca nu mai are cine sa imi mangaie parul si sa imi aline deznadejdile trecatoare. Ca nu a venit sa stea cu mine in casa noastra. Ca nu se va juca cu copiii mei si nu le va da pilde din copilaria mea. Ca nu imi va spune ca sunt buna, chiar daca sunt rea. Ca nu mai am pe nimeni sa-mi poarte de grija cum numai mama poate.

Paradoxal, pentru mine ramane o invingatoare si e mai vie ca oricand!