Good mo(u)rning

Toamna trecută eram în depresie, toamna asta sunt în transgresie: deraiez irațional dinspre tristețea unui final iremediabil înspre contorsiuni sufletești nebănuite.

Nu reușesc să plâng atât cât am crezut că o voi face, pentru că am certitudinea bulversantă că ei îi este bine indiferent de forma de organizare de dincolo și pentru că m-am despărțit de ea puțin câte puțin în toți acești ani.

O simt adesea în câte un puseu de tandrețe sau verticalitate și mă bucur cu mirare de moștenirea uriașă pe care mi-a lăsat-o. Mai sunt și clipele stranii in care vreau să o întreb câte ceva și îmi amintesc cu mâna pe telefon că nu mai pot să o sun. Atunci simt cum îmi cad umerii și colțurile gurii și lacrimile, și cerul de deasupra peste toate.

Alteori mă gândesc la propria moarte, involuntară și desăvârșită. Nu învățăm să ne naștem și nici să murim: traversăm solitar primul și ultimul drum fără conștiința scopului și a destinației. Învățăm să ne naștem pruncii dar nu și pe noi înșine. Învățăm să ne împlinim potențialul și destinul, sau să le redefinim, dar nu să murim. Ne opintim cu disperare în marginea vieții pentru că o vedem ca pe singură scenă deschisă, singurul act, singura certitudine acceptabil raționalizată.

Oare de ce ne atașăm într-atât de identitatea asta contrafăcută și circumstanțială? De ce ne încăpățânăm să trăim nonșalant ca și când controlăm începutul și sfârșitul și regulile jocului? Personal pendulez între un teatru absurd și-un perpetuum mobile.