Luna roşie

Dacă am fi plante, ne-ar ajunge soarele, ploaia şi pământul să trăim. Să creştem, să rodim, să ne înnoim în fiecare an. Cu oamenii e ceva mai complexă formula supravieţuirii: avem nevoie de dragoste, mângâiere, fericire sau iluzia ei.

Uneori, în iureşul cotidian, uităm să fim buni, să iubim şi să ne hrănim unii altora nevoia de tandreţe. Şi aparent lipsiţi de dragoste, de comunicare şi emoţie, devenim fragili, vulnerabili şi uşor impresionabili. Legitim sau nu, orice compliment ne flatează, orice fărâmă de atenţie ne curtează, ne creşte nivelul de încredere şi pofta de viaţă.

Consecinţele sunt opţionale, pentru că foarte adesea ignorăm viitorul, trăind intens şi inconştient într-un prezent aparent mai viu decât trecutul. Realitatea este că fluturii de azi sunt infi(r)mi în comparaţie cu cei de-acum zece ani, sunt transparenţi şi până în zori îşi vor fi ars aripile la prima lampă. Cel mai adesea sunt efemeride, de al căror zbor te bucuri de parcă nu ai fi cunoscut niciodată ceva mai autentic.

Într-o zi am primit flori albe, fără expeditor explicit. Implicit bănuiesc că în spatele mirosului greu de crini era cel care mi-a încurcat şi ameţit gândurile într-o vreme, dar din al cărui iminent dezastru sentimental m-am extras înainte de vreun regret şi vreun ireparabil.

De dragul literaturii, mi-aş fi dorit să am o poveste mai savuroasă de înşirat, dar lumea paralelă a minciunii e un spaţiu în care nu m-am putut niciodată defini. Asta nu înseamnă că nu am încercat să-mi justific un eventual derapaj. Până la urmă senzaţia îndrăgostirii e absolut delicioasă. Şi practic, în jurul meu mulţi duc o viaţă dublă cu aerul că îşi salvează căsnicia. Iar teoretic, există suficient material de suport. It's becoming so mainstream.

Dincolo de artificii şi instant gratification, văd o alegere egoistă şi facilă, care erodează încrederea şi orice şansă de reconciliere. Şi până la urmă, rămâne întotdeauna o variantă de exit, if everything else fails. Nu credeam că sunt conservatoare, dar nu vreau să înţeleg mecanismele unui joc perdant, în care cineva suferă întotdeauna, fie că ştie sau nu.

Premizele iubirii mele pentru jumătatea mea sunt acolo, în fiecare anotimp. Mi-ar plăcea să fie mereu primăvară, dar nu este. Probabil că lecţia mea este răbdarea.