Rataciri si regasiri

Sunt extrem de zapacita; ratacesc obiecte importante, gen chei, telefoane, carti de credit, de multe ori pe zi. Cand mi-am pierdut prima data dupa ce m-am maritat portofelul cu acte si bani, jumatatea mea (mai buna) a fibrilat pana cand am recuperat obiectul dintr-o sala de curs, cateva zile mai tarziu. Intr-o situatie similara azi, nu ar mai avea nici o emotie indiferent de magnitudinea pierderii.

In general nu ma impacientez; la drept vorbind, in treizeci si ceva de ani de cand exersez, nu am pierdut la propriu decat o rochie galbena din recuzita teatrului, imprumutata pentru serbarea de sfarsit de an - am uitat-o intr-un tramvai, in clasa a patra - o pereche de ochelari de soare dragi mie dar nu indispensabili, despre care chiar nu stiu ce soarta au avut, si o caciula rosie, care avea puteri miraculoase, de invizibilitate, si a ramas cel mai probabil pe-un scaun, intr-un restaurant gourmet din aeroportul Minneapolis.

Cel mai recent mi-am uitat telefoanele intr-o toaleta publica din Rothenburg ob der Tauber; mi-am amintit de ele multe minute mai tarziu, cand aproape ieseam pe autostrada. Le-am recuperat, spre disperarea companionului care a asistat confuz la calmul cu care l-am anuntat ca trebuie sa ne intoarcem, ca mi-am uitat ceva, undeva :) Ah, si mai recent mi-am lasat telefonul-cu-mar de ultima generatie, proaspat primit, intr-un loc. Dupa ce am reconstituit traseul zilei, ca evident bantuisem mai multe obiective turistice/magazine cu mezinul hiperactiv in dotare, l-am gasit la o terasa, in miezul ditamaiului frumos oras turistic de care ma bucur in fiecare zi, unde-l lasasem pe masa.

But wait, there's more: acum cinci ani am lasat camera foto cu primele fotografii ale primului nascut, intr-o masina inchiriata in vreme ce a mea era-n reparatii; o saptamana mai tarziu cand mi-am amintit de camera, masina cu pricina era deja in Mexic. Ca-n filme! Si totusi am recuperat-o, intacta, la intoarcerea cetateanului inchiriator din concediu.

De fiecare data cand nu stiu unde este un obiect, cel mai tare ma scoate din minti ca el continua sa existe, relaxat, undeva. Mi-l si imaginez, el-portofel, picior peste picior, zen-medintand, intr-un colt de casa. Ori poate ca de fapt, el m-a ratacit pe mine si se roaga sa ma gaseasca inainte de a incepe sedinta de luni dimineata :)

V-am convins!? Cred ca sunt relativ neatasata de obiecte si mai cred ca asta e unul din motivele pentru care le si gasesc mereu. Le iubesc dar cred ca sunt libere, cumva ca si oamenii!