Iar cealalta oglinda e altfel, de parca altcineva s-ar fi reflectat in ea. Ori poate ca de fapt temele lor sunt la antipozi si au nevoie de bagaje diferite pentru a si le rezolva; fiecare absoarbe ce-i trebuie din exterior. Nu stiu. Nu, mama nu le stie pe toate.
Pentru prima data ieri, m-am simtit depasita si vinovata fata de ei. Fata de primul, ca nu i-am lasat lui tot spatiul, toata dragostea, toata atentia mea si asta pare sa il nefericeasca inca, si fata de mezin, ca l-am imaginat ca pe un dar dat fratelui mai mare pe viata, in sensul de prietenie si companie, dincolo de prezenta mea si a lui aici.
Consultatia de ieri precede un nou tratament homeopat pentru amigdalita si tristete. Primul tratament, pentru infectii acute repetate ne-a tinut departe de antibiotice aproape un an, dar imediat ce s-a terminat, s-a desfacut magia, si m-am gandit sa sap mai adanc, la cauza, la miezul plapand si subconstient al fiintei lui.
Toma imi seamana mult si mi-e greu sa vad anxietatea mea in el dar cred ca am o sansa buna de a ma recompune si de a ne vindeca simultan traumele. Aseara a fost nervos din nou: a strigat si a smucit jucariile si cand l-am rugat sa intre in casa sa ne linistim, mi-a raspuns incruntat si cu mainile incrucisate NU! Apoi a plecat cu el si eu am ramas cu mezinul sa ne jucam mai departe in nisip. Am facut un garaj mare pentru excavator si m-am gandit la complementaritatea incrucisata intre noi patru.
L-am sunat pe tata sa-mi povesteasca despre copilaria mea; pentru ca imi lipseste o bucata (cum a ras el hatru, povestea intre anul 200 si 1400 din evul mediu). Mi-a spus ca am crescut cu ei de-odata; am fost primul copil din grupul lor de prieteni, am invatat sa comunic devreme si i-am surprins adesea cu replici haioase si precoce. N-am interactionat cu copii decat mai tarziu la gradinita, de unde am si fugit de cateva ori, pentru ca ma simteam ne-nteleasa (gradinita era la 100m de bloc). Pana aici nimic nou. Apoi l-am intrebat ce isi aminteste despre copilaria lui si asa am aflat ca a locuit la casa in centrul orasului pana la 12 ani, cand au venit buldozerele sa niveleze terenul pentru blocul C37: impersonal si probabil naucitor.
Am vorbit mult aseara si mi-a facut bine. Pregateste pomana fratelui lui mai mic, despre care mi-a spus ca a avut un cortegiu impresionant; se pare ca a fost extrem de iubit si respectat de prietenii de pahar, care au venit in numar mare si l-au plans dincolo de groapa. In vremea asta, bunica e in spital pentru punctie: inima nu mai tine pasul cu plamanii si oxigenul condenseaza inainte de ajunge la destinatie.
Am citit apoi jurnalul mamei; timpul zburator a lasat-o atat de in urma. De noua luni a crescut in mine durerea si furia si plansul eliberator de ieri. M-am simtit de parca in sfarsit inteleg, stiu si pot sa iert trecerea ei dincolo, batalia pierduta, sensul regasit. Am adormit cu obrajii uscati si senzatia aia veche de nisip fierbinte in cosul pieptului si m-am trezit mai usoara. Copiii vor fi bine.
Later edit:
Legat de rivalitatile dintre frati, mi-am amintit ce ne-a spus o doamna care ne preda cursurile prenatale. Perceptia primului nascut asupra intrusului e echivalenta cu senzatia ta daca sotul ar veni acasa cu o blonda ravisanta si ti-ar spune: "Uite draga, ea va locui de acum cu noi. Nu-i asa ca e draguta? Asta nu va schimba cu nimic relatia noastra. Eu te voi iubi la fel ca inainte dar de acum o iubesc si pe ea. Hai, poarta-te frumos si ajut-o sa se simta ca acasa!" Cred ca are sens, pe mine m-a ajutat sa ii inteleg celui mare nemultumirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu