Am câţiva copii pentru care pregătesc daruri anul ăsta. Nu ştiu mare lucru despre ei, sigur nu ştiu destul. Ştiu că sunt departe, neîncrezători şi singuratici, că îi iubesc pe toţi cu o iubire pe care acum o descâlcesc dintre alte daruri şi aş da şi aş face orice să îi repar şi să îi învăţ despre fericire.
De Crăciunul ăsta îi dau o îmbrăţişare prelungă, îl ţin în braţe şi nu mă mişc, cânt în şoaptă, abia auzit, un cântec inventat pentru el. Îl mângâi pe buclele blonde, îl sărut moale pe frunte, îl alint de somn uşor. Mă joc cu el şi îi sunt aproape, îl fac să râdă şi îl învăţ despre lucruri. Îi lipesc inima la loc şi oftează ca într-un vis în care zbori şi cazi şi ştii că e doar un vis. Vei creşte şi vei păşi apăsat. Te iubesc infinit pui de om şi ştiu că eşti mult mai mult decât o întâmplare.
Al doilea aleargă prin curtea plină de pisoi şi căţei. E cel mai mic dintre toţi. Are doi, poate trei ani şi ceilalţi sunt deja la şcoală. Unchi, mătuşi, o harababură de nedescris. Vara curtea e neîncăpătoare. În spate e o groapă adâncă, unde străbunica ţine gheaţă pe care o vinde la hotelul de peste gard. Când nu trec cortegiile funerare cu cai şi fanfară prin faţa porţii, copiii pun preşuri pe câinii din curte şi fac o procesiune "tum-tum" care imită spectacolul spre moarte din stradă. El e plin de praf şi de uimire. Uneori merge cu părinţii la blocul de peste stradă, la nişte prieteni. E singurul copil şi se pierde printre picioarele celor mari care râd, fumează şi vorbesc lucruri de neînţeles. Acolo şi-a imaginat cumva prima dată cum apar copiii, din marginile neclare ale discuţiilor lor. Acum e plin de praf de stele şi mirare muritoare.
Îi dăruiesc toată dragostea mea, toată căldura şi pacea şi certitudinea că moartea e drumul către casă, o metamorfoză, o metaforă. Îl ţin de mână, de vorbă, de firul plăpând al intuiţiei. Îi dăruiesc toată înţelegerea mea şi toate poveştile de devenire şi nemurire.
Al treilea merge la cămin. Îi zice grădiniţă cu program prelungit, dar e un cămin în care mulţi copii rămân şase zile pe săptămână. El nu. El traversează în grabă, în fiecare dimineaţă şi seară terenul neamenajat dintre bloc şi grădiniţă. Pe rând observă iarba şi zăpada mai înalte că el, agăţat de mâna tatălui. Dacă ar merge puţin mai încet, ar avea vreme să respire, să admire, să vorbească poate. Dar el se grăbeşte mereu, mereu sunt în întârziere şi trebuie să alerge să ţină pasul cu el. Îl lasă acolo de la şapte dimineaţă până seara la şase. Niciodată nu poate dormi la prânz şi îi ţine şi pe copiii din paturile alăturate treji, cu poveşti inventate anume pentru ei. Într-o zi a fugit de la grădiniţă, dar l-a găsit învăţătoarea pe treptele blocului şi l-a bătut cu pantoful roz de lac cu toc ascuţit până s-a scăpat pe el. N-a mai fugit apoi deşi ai lui au mai întârziat seara de multe ori. Altă dată doamna Ica l-a luat acasă la ea. Nu ştie nici acum de ce, poate aşa a fost mai bine. Doamna Ica i-a dat de mâncare şi i-a povestit ceva înainte de somn. Ai lui nu fac niciodată asta. Se ceartă, se bat şi ţipă. El fuge în balcon şi plânge înăbuşit şi îşi smulge părul din cap. Ar vrea să fugă de acasă, să fie altundeva unde e linişte şi ne-frică. La Ica e bine. Miroase a scorţişoară şi nimeni nu vorbeşte tare.
Puiului ăsta înstrăinat îi dau toată dragostea mea, mă aşez în genunchi în faţa lui, îl privesc drept în ochii albaştri şi nu plec nicicând de lângă el. Îi spun că va fi bine şi că ai lui îl iubesc şi ar vrea să nu se certe dar nu ştiu mai bine. Îl ţin de mână şi mergem alene prin iarba înaltă. Ne aşezăm pe o pătură în mijlocul florilor cu petale lungi, din care ne facem unghii şi stăm întinşi privind cerul şi libelulele transparente, psihedelice şi bâzâitoare. E foarte linişte şi miroase a scorţişoară şi a iarbă mare.
A patrulea e şcolar, genul de premiant ştirb cu cearcăne. Are o sora mai mică care plânge toată noaptea, un tată beţiv şi o mama rătăcită în depresie. E fericit la şcoală pentru că doamna îi vorbeşte frumos şi îi răsplăteşte temele şi răspunsurile cu note mari şi zâmbete largi. Scrie ordonat, egal, adună corect şi repede, colorează frumos, cântă fals şi nu rezistă prea mult la alergare. Dar doamna îi da note mari şi la sport şi la muzică ca să nu îi strice media. Doarme puţin şi prost. Reface mereu temele pentru că taică-su îi găseşte cusururi şi pricini când vine în toiul nopţii mirosind a crâşmă ieftină, de cartier. Are prieteni şi jucării imaginare, în realitate nu se joacă decât cu cuvintele. Face curat şi ordine săptămânal, câteodată face mâncare si are grijă de sora cea mică. Răceşte des, amigdalele i se umflă şi dor, face febră şi delirează, apoi o vecină îi face injecţii şi îi trece. Noaptea, când se ascunde dârdăind între cearşafurile apretate, tremură şi visează că atunci când va fi mare va mânca oricâtă îngheţată, va scrie cărţi întregi fără nici o greşeală şi va rezolva toate problemele lumii. Măcar pe cele matematice, că nu e puţin lucru.
Mă uit la micuţul om fără zâmbet şi îmi vine să îl strâng în braţe până i se topesc toate fricile şi frigurile, până uită de toate pedepsele, ameninţările şi nedreptăţile. Îl iau de mână şi mergem împreună să cumpărăm jucării şi îngheţată, să râdem, să ne jucăm, să ne murdărim şi să nu ne pese.
Ultimul de fapt nu mai este copil. E însingurat şi dezamăgit prematur. La şaisprezece ani, pare mult mai mare şi mai trăit. Are trăsături frumoase dar aspre şi vorbeşte despre lucruri complicate în cuvinte şi mai complicate. E complexat şi epatează. Nu are încredere în nimeni dar caută atenţia tuturor. La şcoală e uneori remarcabil, alteori absent. La propriu. Acasă nu îi e bine. Ai lui au divorţat, taică-su a rămas pe drumuri, maică-sa stă închisă în camera ei. Are prieteni, dar nu îl interesează decât să fie compătimit, iubit, băgat în seamă. Pentru asta ar face aproape orice. La chefuri fumează, bea, uneori face sex. Zice că a separat corpul de suflet ca fiecare să poată exista în acord cu pofta sa. E pătimaş, idealist, lacom şi rebel cu limite. Nu îşi permite să fie rebel deplin pentru că ar vrea să fie acolo pentru ai lui, în caz că s-ar trezi din dramele lor.
Lui aş vrea să îi dăruiesc toată bucuria pe care o ştiu, să îl ţin aproape, să îl ascult, să îl contrazic, să îl iubesc, să îi spun că viaţa nu se termină la 19 ani, că nu e nici vinovat, nici responsabil de (ne)fericirea altora, că e curat şi bun şi puternic, că poate să viseze în culori, că nu trebuie să îşi rupă eul în două pentru a-şi exersa limitele, nu trebuie să se pedepsească pentru neiubirea care s-a tot adunat. Să îi spun că nu e o victimă, ci un învingător, că fericirea e o alegere conştientă şi nu depinde de nimeni altcineva. Că nu e nimic de dovedit, nimic de ispăşit, nimic de îndurat. Să îi spun că poate să inventeze şi să deseneze case, poate să crească iarbă pe pereţi, poate să zboare, poate să schieze, poate să înoate, poate să fie şi este întreg.
Anul ăsta am cinci saci cu dragoste pentre cei cinci copiii ale căror răni mai sunt încă vii. Sper să li se vindece definitiv orice suferinţă şi să pornească ştrengăreşte către mine că am împodobit împreună cu băieţii un brad înalt, cu îngeri şi steluţe de dantelă, cu ţurţuri şi cadouri argintii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu