Jurnal de sesiune

Când m-am hotărât să fac psihologie, aveam un amplu scenariu de schimbare a carierei. Pe care, în vria unor planuri spontane de mutare, l-am abandonat. Anul următor am insitat, în ciuda iminentei plecări și m-am surprins din inerție și derivă, cu o altă schimbare de carieră și o reușită la admitere (la cinci pe loc, pot să îi spun și așa). Între timp, plecarea s-a dezorganizat din motive de renegociere a vieții interioare și, în stilul marilor și misterioaselor întâmplări ale omului, m-am trezit studentă.

Urmez psihologia așa cum aș fi luat lecții de pictură sau pian - din curiozitate, pasiune și snobism (după Tetelu). Am terminat prima sesiune cu note mari ca cele din gimnaziu, când luam mereu locul I cu coroniță. Am învățat compulsiv, temeinic, cu bucurie, dar și ca fugă din calea haitelor de gânduri despre absurditatea realității colectiv-obiective.

Și când credeam că îmi voi savura succesul și mă voi răsfăța pe îndelete, mezinul a făcut ditamai gripa. Corpul lui micuț tremură de frison, zâmbetul lui mereu acolo se îndreaptă într-o grimasă suferindă și eu am inima boțită de nesomn și plină de recunoștință că pot să îi port de grijă. Și în toată oboseala asta, mă ipsitește iar depresia ca un loc comun și mă străbat bizarerii semantice pe care le credeam arhivă.

Mă gândesc cum mi-aș da viața pentru el sau aiurea, fără motiv, pentru că oricum nu este a mea, niciodată nu a fost, e doar o iluzie pe care astăzi, în virtutea epuizării, o înțeleg deplin. Nici copiii nu sunt ai mei, decât ca exercițiu de iubire paroxistică, nelimitată și necondiționată. Mi-e frică de moarte și o iubesc așa cum îmi iubesc toate slăbiciunile, furtunile, avalanșele, adâncurile, pădurile bântuite de mari prădători, hăul din mine și restul neștiut al zilelor.

O să fim bine, știu.