Psihoterapie

Zilele sunt dense ca o miere opacă, cristalizată. Deși nu e întuneric, nici lumină nu este. Opt examene au trecut ca niște gloanțe oarbe: cu șuierat de anxietate și satisfacții de copil nevăzut. Înainte să vomit de oboseală și stres, am urcat muntele învelit în voaluri roz de apus fermecat - premiul pentru ceea ce simt, nu pentru ceea ce știu.

După terapia cu Yalom de anul trecut, am căutat un psihoterapeut existențialist mai aproape, cu care să dau sens exercițiului de a respira. Credeam că am depășit, cel puțin teoretic, etapa traumelor răstignite în fitrele mele perceptive, și caut optimizare, adică un înțeles în afara zbaterilor cotidiene, care să mă însoțească senin înainte.

25 noiembrie

M-am simțit ca la ghicitoare (sună peiorativ, dar am multă admirație pentru intuiția autentică). Mi-a spus că sunt ca o iapă care a mâncat jăratec, fascinantă, plăcut de privit de la distanță, cu riscul de a mă manifesta agresiv asupra celui care s-ar apropia. Nedomesticibilă (mi-am amintit de caii din Poiana Zănoaga). Oriunde ajung, ies la lumină și strălucesc (eu, acest licurici transcedental). Și că aș fi avut crize existențiale și în afara traumelor. Personalitate hiperaccentuată, autodidactă și competitivă. Diabolică, intensă. 

Pe foaia pe care m-am desenat, mă văd serioasă, tristă, frumoasă, delicată, la 21 de ani. Nu spune nimic. În copacii schițați (primul, schizoid, al doilea, în bătaia vântului de toamnă care scoate gândurile din om), el vede adicții, frici, patimă și obsesii. Hipergândire, agitație mentală continuă. Între deschidere și pasiv-agresivitate. Incisivă, liberă, dar și potențial dominată, dependentă. Respiră! Să plângem științific, să suferi cu stil!

Nu mi-am putut defini nici ce am simțit legat de această întâlnire (prea mulți stimuli deodată). Din perspectiva unui psihoterapeut în formare, m-au surprins biroul masiv așezat între terapeut și client și scaunele inegale - aici am avut un prim disconfort legat de poziția predefinită.

Am făcut o pauză lungă în care am mestecat și amestecat cele primite cu cele învățate. Am simțit că am găsit ceva ce aș putea să accept, să îmi adaug, să îmi clarific, să repar, sau măcar să evaluez (ah, criticul meu neobosit).

10 februarie

Totul e foarte intens, tensionat, aerul e curbat. Mă simt evaluată și transparentă, dar nu am încredere că sunt văzută, pentru că eu nu mă văd, nu mă recunosc nicăieri. Aud doar că sunt agresivă, în opoziție. Transpir și respir superficial. În stern, am un bolovan care se sfărâmă și se opintește în oasele mele când e lovit de un baros. Simt umezeală, rușine, revoltă și frică.

Am stat în mijlocul unor rafale despre cum, deși el este de partea mea, eu continui să fiu ostilă. I-am spus că e directiv, și am primit o oglindă în care să îmi admir reflexia. Spune că sunt criptică, dar și el este - un potențial neajuns al ceea ce credem că am înțeles deja despre celalalt (așteptările creează întâi încurcături, apoi dezamăgiri).

Potențialul e evident din testele proiective și ne bazăm pe el până când e infirmat în proces. Eu vorbesc despre responsabilitate și locusul intern al controlului, el demontează și demonstrează o dreptate dintr-un conflict paralel. Uneori seamănă cu tata, alteori cu altcineva, și asta îmi apasă butoanele controlului iluzoriu. Îmi clatină stima de sine și încrederea și identitatea cu totul. De asta sunt aici. Să dărâm tot și să mă reconstruiesc din structuri indivizibile revendicate din dezastrul care aș putea deveni.

Nu am rămas cu nimic operaționalizabil, doar cu senzația de neajuns, de crampă mentală, de epuizare. Știu că terapia eficientă include disconfort, dar nu știu dacă pot să depășesc sentimentul ăsta de taci și ascultă și de dat constant peste lăbuțe. În definitiv mie îmi place de mine așa cum sunt, așa cum m-am construit. Cu toate astea, sunt conștientă că anxietatea și neîncrederea îmi frânează dezvoltarea și că am creat niște mecanisme de protecție pe care le folosesc chiar și atunci când nimic nu mă atacă.

Senzația covârșitoare este că ceea ce spune este adevărat, dar dureros. Și că încercăm să ne poziționăm cumva cât mai favorabil (sau poate doar eu fac asta, no idea, dar parcă facem pe deștepții în loc să vorbim ca doi oameni care încearcă să rezolve o problemă - a mea!). Nu mă întreabă de ce fac ceea ce fac, sau ce mi s-a întâmplat, ci îmi cere pur și simplu să fac sau să fiu altfel, sau cel puțin asta am înțeles eu. Cam atât acum, poate că lipsa unui obiectiv clar e un impas.