Anxietate și neprimăvară

Anxietatea mea este un liliac hiperbolic în a cărui umbră mă ascund. Aripile lui străvezii se lipesc de pielea mea și eu uit să respir, mâinile îmi amorțesc, inima se micșorează și mi se face frig și întuneric, vertij, aproape moarte.

Pe granița asta subțire dintre irealitate și neant, nu îmi mai pasă de nimic. Stau în ușa celuilalt tărâm, învelită între aripile înfricoșătoarei proiecții și număr în gând secundele de nemișcare. Aștept să se rupă blestemul, să se dizolve dragonul oniric și să simt din nou aerul răsucindu-se și coborând adânc, până la flacăra de veghe din miezul ființei mele. 

Dacă nu m-ar strânge între aripile lui din catifea de culoarea furtunii, m-aș prăbuși dincolo. Anxietatea mea este o superputere: sunt extrasenzitivă și hiperconștientă. Liliacul este umbra mea supradimenionată, aici să îmi amintească că sunt în siguranță și că ceea ce vede mintea mea sunt doar bucăți din frici conservate în carnea mea.

***

A nins cât pentru toate iernile.

Nu e primăvară, e război.
Pandemia a expirat, 

Acum alt prădător ne vânează.

Carnea dimprejurul oaselor tremură.
Obiceiurile care funcționau antidepresiv sunt vinovate.
Mai este sens doar în urcuș și alegare.

Singura salvare ar fi o iubire răvășitoare,

deasupra legilor biologice și diplomatice

Acum sunt paralizată de neiubire.

Nu de frică, ci de profundă neiubire.

De ani de zile fug din calea mea.

După fiecare maraton urmează sprintul final.