Ziua fericirii. Echinocţiu.

Sunt confuză: între self-help, dezvoltare personală şi fericire dăinuitoare e ceva care îmi scapă. Şi scriind acestea am mai găsit o bomboană mentolată pe fundul genţii, una din cele aduse cu nota de plată la vreo cină olandeză. Ambalată frumos în folie albastră. I've been taking the blue pill for too long...

Cu respiraţia rece şi proaspătă, mă explic: cred că fericirea dăinuitoare rezultă din acordul sinelui cu ego-ul. La extreme e exprimarea exclusivă a sinelui, cu trăiri spirituale autentice (vezi Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei - sfântul Siluan Athonitul) sau a ego-ului, sensibil la recunoaşteri lumeşti şi pasibil de păcate contorsionate între putere şi status.

Căutarea fericirii se întâmplă undeva pe axa dintre cele două reprezentări, de unde probabil şi nevoia de idoli care au găsit aparent reţeta şi compromisul optim între suflet şi lume, gen Dr. Wayne Dyer, Osho, Tao Porchon Lynch şi alţii. Cred cu tărie că este cu mult mai simplu să găseşti fericirea în solitudine decât într-o aglomerare urbană, fie şi doar pentru că dacă exersezi asiduu acordarea vibraţiilor şi a energiei "la copac" (în contrast cu "la perete"), până la urmă îţi va înflori un zâmbet veritabil pe chip. Dar noi trăim din ce în ce mai interdependent, ne agăţăm emoţiile pe pereţii unor platforme de socializare virtuală cu nonşalanţa unor artişti rupeştri, şi vânăm recunoaştere precum aceştia vânau dinozauri.

Şi atunci, cum găsim măsura ideală în care fericirea pe care ne-o conferă sau mijlocesc alţii (lume) augmentează fericirea pe care o găsim în noi (spirit)?