De atunci au trecut multe vacanţe de vară şi semestre, internshipuri şi joburi în cascadă. Nici când am născut nu am avut concediu. Cu primul copil am stat acasă şapte săptămâni (suficient cât să merg drept) şi cu al doilea am organizat în paralel cu alăptatul, vreme de câteva luni, o mutare între continente. După care m-am reintegrat în "câmp". Anual fiecare listă cu rezoluţii conţinea invariabil "să mă plictisesc".
Acum am 43 de săptămâni în care să fac toate lucrurile la care am visat între timp. Sunt liberă şi plăcut copleşită de posibilităţile şi micile infininituri pe care le întrevăd. Mă imaginez într-un spaţiu imaculat pe care nu vreau să îl mobilez de teama de a nu îi imprima o intenţie nepotrivită. Aşa cred că sunt toate începuturile: mari spaţii albe mustind de potenţial. Am o mie de planuri şi proiecte în minte, gânduri mereu amânate, unele ridicole, altele măreţe, adecvate, inutile, importante, excentrice, idei de toate mărimile şi culorile.
Prima săptămână a fost o prelungire difuză a listelor cu sarcini şi task-uri de împlinit. Am grădinărit, am instalat cablu, am montat rafturi, am cumpărat corpuri de iluminat, am făcut programări, am scris, am citit, am văzut filme şi am plâns mult plâns restant.
Am fost într-o tabără de explorare interioară. Am înţeles iar că deşi suntem făcuţi din aceeaşi materie, reacţionăm diferit la mediu, avem aşteptări şi implicit dezamăgiri distincte. M-am înscris la un curs de pictură. Am început să alerg şi să merg la lecţii de înot. Am renunţat la pictură şi am început un curs de design interior şi unul de desen. Între timp am mai schiat şi am mai râs. Mi-am propus câteva intenţii clare pentru fiecare zi şi am încercat să meditez dimineaţa. Nu am reuşit în fiecare zi, dar nu renunţ. Următoarele săptămâni au devenit mai relaxate, până când recent am început să încurc zilele săptămânii şi rostul lor.
Cu alergatul am o relaţie tensionată încă. Nu a ajuns să îmi placă, dar nu îmi mai displace atât de mult. Îi recunosc calităţile curative, exorcizante. Alerg şi bucăţi din fricile, neputinţele şi furiile mele se desprind şi rămân în urmă. Alergatul la deal e cel mai dur şi eficient în această privinţă. Mă doare fiecare pas, nu am aer, nu am energie, gravitaţia mă îngenunchiază, mă simt incapabilă, îmi vine să mă întorc brusc şi să cobor. Apoi mai găsesc o fărâmă de voinţă şi merg mai departe.
Astăzi am alergat prima cursă de 10km într-o competiţie. Până la start am crezut că nu voi alerga, pentru că acum trei zile mi-am dislocat ceva în zona bazinului şi am rămas îndoită la mijloc ca un echer. Când m-am îndreptat cu greu pe verticală, din faţă arătam ca turnul din Pisa cu coloana înclinată spre dreapta. Nu puteam nici să urc în maşină iar când reuşeam, nu ajungeam la portiera să o închid. Noile limitatoarele de viteză din oraş au fost tot atâtea grimase şi schimoneseli de durere. Am plâns de ciudă, am fost la chiropractor, la masaj de două ori în aceeaşi zi, am făcut câteva băi cu săruri Epsom şi astăzi am alergat cu un plasture termal în zona lombară. M-am gândit că sunt tânără şi mă refac repede. Şi aşa a fost.
Nu am forţat nimic pentru că dacă ar fi trebuit să abandonez, aveam să parcurg toată distanţa în sens invers. Nu am obosit, nu m-am stresat, am vrut doar să termin cursa. Am alergat uşor, mai uşor decât la antrenamente şi paradoxal am făcut un timp mai bun. Am terminat cu zece minute mai devreme decât îmi propusesem. Deşi nu pare o performanţă, pentru mine în contextul dat este o reuşită care mă face foarte fericită. Atmosfera de concurs a fost fantastică, traseul excelent, voluntarii foarte faini.
Reînvăţ să respir şi să trăiesc conştient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu