Alegorie în culori de apă

În răstimpul care a trecut de la ultima poveste, m-am descompus în trei războinici care îşi împart întunericul din nopţile crescătoare şi m-am recompus într-o trilogie de toamnă, un fel de puzzle sezonier.

Sufletul (inima) e ca un fruct de stejar ascuns sub scut.
E o achenă sângerândă, o ghindă tăvălită pe jos, adulmecată de fiare cu colţi de argint.
Pulsează egal sub zidul de frunze, scoarţă şi cochilii.
Sufletul e ca aerul, ca vântul mângâind coama pădurii.
Sufletul e locul iubirii.

Mintea (creierul) e ca o castană - aparent înţepătoare, impenetrabilă dedesupt.

Nu are simetrie și nici linişte.
Înfloreşte ca un sfeşnic de posibilităţi primăvara, cade sub greutatea gândurilor toamna.
Mintea are o armonie îndelung exersată.
Mintea e ca focul. Uneori încălzeşte, alteori arde.
Mintea înţelege, explică, contrazice, visează şi doare.

Trupul (plămânul) e un mesteacăn fără gravitaţie, cu frunzele întinse spre pământ. Un arbore împărţit între afecţiune şi raţiune. O balanţă în echilibru fragil.
Trupul e o haină în care stau o vreme împreună mintea şi sufletul.
Trupul e ca pământul, ca lutul din care se fac toate, în care cresc iubirea și îndoiala. În trup cresc oameni.
Trupul iubeşte cu puterea vremii lui.

A căzut prima acuarelă albă în munţi.
O parte din mine e sus, pe o potecă neatinsă, sub bolta înaltă a brazilor.
Sufletul meu e acolo, hibernând sub prima zăpadă.
Trupul e aici, golit şi dezgolit, dezgheţat sub pietre vulcanice, încălzit în saună, transpirat în alergare. Mintea rămâne suspendată între anotimpuri, între tot ce simt şi tot ce ştiu.