Orionide

Fir-ar a naibii de toamnă deghizată, toamnă uragan, toamnă cu inima pe-afară! Am alergat în mirosul înţepător de vegetaţie arsă, în aerul rece de octombrie, pe zgură, în cercuri. Uneori pe stadion închid ochii și nu mai respir, alerg fără aer prin labirintul bântuit al minții.

Există oameni integraţi în ţesătura universului, oameni legaţi între ei prin roluri pământeşti şi oameni care îşi trăiesc sinele ca pe un univers, din centrul lui. Eu sunt dintre ultimii. Deocamdată mă definesc în kilometri alergaţi pentru că e cel mai scurt drum către mine.

Luna e ascuţită ca două coarne de drac. Pluteşte uşoară, subţire şi albă deasupra caselor. Frunzele cad doar ziua, noaptea se odihnesc agațate de crengi ca nişte lilieci. Plouă cu meteoriţi în constelaţia vânătorului. Centura lui, de care mă leg strâns în fiecare iarnă, e traversată de săgeţi luminoase intermitente.

Uneori viața e ca o cameră cu senzor. Dacă stai nemişcat, se stinge lumina. Dacă ai puţin noroc se aprinde o lumina mică în interior. Nu multă, doar cât să ieşi din impas.