Playground

În fiecare marți la 13 fix închid ochii și plec pentru o oră într-o lume benignă pe care am creat-o într-un sfârșit de vară demultă, pe când sufeream de anxietate și insomnie. De obicei mă plimb cu ochii închiși într-un lan înalt de grâu cu maci și flori albastre. Miroase a iarbă ruptă. E cald și spicele foșnesc încet în bătaia vântului. Nu am nici o direcție și nici un scop, merg la întâmplare prin labirintul auriu și aerul cu zumzet colorat.

Frunzele uscate îmi zgârie umerii, brațele, coapsele, gambele și tălpile. Vântul e blând. Îmi cânt în gând un cântec care nu există încă. Spicele se agață în păr, tulpinile se apleacă în rafale. Când nu mă gâdilă, ustură și dor. Simt soarele ca pe un gălbenuș fierbinte deasupra fiecărei pleoape și asta mă face să zâmbesc ușor; probabil Dali a creat persistența memoriei într-un context similar.

Îmi imaginez că semnele caligrafice lăsate de atingerile aleatorii sunt mesaje într-o limbă romantică și insinuantă deopotrivă. Mi se face cald și frig deodată, poate pentru că e și august și noiembrie. Pot să respir, să tac și să fiu orice. Sunt compatibilă cu mine însămi și cu timpul meu. Pot să iubesc fără motiv, fără explicații și fără așteptări, unilateral ca la începutul lumii, pentru că aici și acum nu există dezamăgiri sau consecințe.

Dincolo sunetele ricoșează din dulapurile goale și se întorc zornăitoare și lipsite de sens. Lumina curge ca apa rece dintr-un neon îngropat în tavan. Mă trezesc gândindu-mă că uneori visele sunt mai mult decât realitatea. Treptat pulsul se sincronizează cu secundarul ceasului din perete. Toate urmele călătoriei mele vor dispărea într-o săptămână iar pielea va fi din nou netedă și albă înainte de următoarea evadare.