Nu a mai plâns de când a murit ea. Ochiul stâng i se uscase de tot și doar când era foarte frig afară, lăcrima ușor cu celălalt. Înainte de asta știuse să plângă mult, cu sughițuri și suspine sau mut, cu un nod dureros în gât și gura deschisă cât să respire fără zgomot.
Acum pleca în căutarea aurorei boreale și a tăcerii întinse către nord. Îi treceau prin minte gânduri-scânteie, repezi precum trenurile venind din față cu aerul șuierând pe sub vagoane.
Gândea de pildă că avem prea puțin timp și prea multă dragoste și că din puținul timp petrecem prea mult în minte și prea puțin în suflet. Sau că sentimentele nu sunt idei și ideile nu sunt deajuns. Că suntem copii și adulți și bătrâni în același trup, o suprapunere complezentă care naște conflicte teribile. Că zidim suferința devreme și lucrarea asta ține o perioadă, apoi crapă și tencuim iar, pansând și bravând cu fațada intactă.
Mai târziu devenim acrobați: viața e bună și noi vrem mai mult și rupem din ea cu poftă, în vreme ce secrețiile rănilor vechi slăbesc fundația și într-o zi ne clătinăm din senin, bolnavi de noi inșine.
Gândea că suntem bizari și preferăm plăcerile facile: mâncare, arte vizuale sau povești care se amestecă cu scripturile interioare. Că nu există normalitate și nici adecvare sexuală. Că totul se mișcă ca un organism: copiii cresc, relația dintre ei și cu ei crește, până și universul e în continuă expansiune. Și încotro ne grăbim oare cu două milioane de kilometri pe oră?
La scară mult mai mică fugea și el acum. De el sau către el, asta spera să afle la sfârșitul călătoriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu