Am trecut printr-o furtună și un pitstop în Parndorf și am intrat în Viena aproape pe întuneric. De dimineață cerul era gri și bătea vântul. Am plecat la pas, fără nici un plan. Pentru mine a fost prima întâlnire cu orașul-patrimoniu, o întâlnire mult amânată și romanticizată de imaginația mea. Deși nu mai sunt prinți și prințese, Viena păstrează intact aerul de capitală imperială și de baroc habsburgic.
N-am avut nici un plan pentru că ar fi încăput prea puține într-o zi, ar fi trebuit să renunț conștient la ceva și , în plus, îmi place să descopăr locuri noi fără prejudecăți și premeditare. Am traversat orașul către palatul imperial, cartierul muzeelor și Stephansdom. Pe drum am intrat la întâmplare în Votivekirche, în clădirea și curtea interioară a universității, în biblioteca din incinta palatului și apoi la muzeul de științele naturii pentru că începuse ploaia. Am urcat apoi cele 343 trepte (70m) din turnul de sud al Catedralei Sfântul Ștefan, de unde se vede orașul vechi.
Votivekirche, candelabru
Votivekirche
Curtea interioară a Universității
Universitatea din Viena
Who's next?
Clădirea parlamentului
Intrarea în curtea Palatului Imperial
Biblioteca Palatului Imperial
Maria Theresa
Muzeul de științele naturii
Muzeul de științele naturii, flori de mină
Modelul sistemului solar dăruit lui Franz Josepf
Vedere din turnul Stephansdom
Vedere din turnul Stephansdom
Stephansdom
Hofburg Palace
Duminică devreme am plecat spre Tirol pe o vreme nebună cu ploaie și vânt puternic. Cerul era zbuciumat, crengi și frunze zburau prin aer și mașinile o luau razna împinse de rafale în toate direcțiile. Ne-am oprit după Salzburg așteptând să treacă urgia și am hotărât - împreună cu Waze care anunța accidente pe autostradă - să mergem prin satele de sub munte. Ploaia ne-a condus până în Finkenberg, vântul însă a cedat la intrarea în defileu. Pe pereții verticali, cascade circumstanțiale ca niște voaluri de mirese aruncate-n gol cădeau pe zeci de metri. Deasupra spumei albe se ridicau aburi proaspeți peste verdele pădurilor de conifere și totul mirosea a toamna fugară, a pământ ud și a iarbă murind.
Cand am ajuns mă durea gâtul înfiorător; o durere acută ca și când aș fi înghițit o castană îmbrăcată, dar am ieșit la plimbare prin satul șerpuit, în căutarea unui local deschis. După jumătate de oră de pendulări și întrebări pe la recepțiile puținelor hoteluri deschise, am coborât în Mayrhofen la un steakhouse suprapopulat. Nu îmi amintesc ce am mâncat dar am băut o bere albă și apoi am dormit abrupt, fără vise.
Dimineața după furtună, în fața casei
Prima zi la schi a fost cu haos și cozi interminabile la cartele pentru că vacanța noastră s-a suprapus peste câteva zile libere locale și deunăzi pârtiile fuseseră închise din cauza furtunii. Când în sfârșit am ajuns sus, m-am rătăcit și spre oroarea mea am ajuns la coadă la teleshi. And because thoughts become things, Toma a avut un incident neplăcut - a alunecat de pe T, cârligul l-a agățat de poalele gecii și l-a întors cu capul în jos. Am ținut T-ul cu atâta putere încât încă mai am febră la brațul drept, l-am eliberat pe Toma care în cădere și-a scăpat mănușa și s-a frecat cu palma goală de zăpada înghețată în alunecare. Mi-am scos schiurile, am recuperat mănușa, am traversat de două ori pe sub teleschi și am luat-o împreună la vale pe o pârtie de slalom până la drumul corect. Super stupid și stresant. Toată povestea asta m-a lăsat fără energie pentru tot restul zilei. În plus durerea de gât a continuat să mă supere de la primele guri de aer pe ghețar.
Au urmat două zile cu soare, cu ture eficiente, fără abateri și alte aventuri. Miercuri noapte a nins și joi pârtiile erau pieptanate frumos și egal ca un covor alb de trafic greu. Norii stăteau deasupra ghețarului ferind covorul de mușcătura soarelui; au coborât câte puțin cu fiecare tură formând o ceață atât de densă încât la prânz, când m-am oprit în platou, nu știam dacă încă alunec sau stau. Deunăzi văzusem un schior orb, pe care l-aș fi îmbrățișat de drag dacă nu m-aș fi gândit că era acolo în căutarea normalității nu a compasiunii, iar acum aveam senzația că îi înțeleg demersul. Am schiat cu multă bucurie, pe toate pârtiile, de sus de tot, în ciuda febrei, a tusei și a durerii care nu avea când și cum să plece. Ultima zi a fost înnorat, am făcut cele mai multe coborâri cu disperarea că nu vreau să mă despart de ghețar.
Am schiat cinci zile de la crispat la relaxat. Nu am căzut niciodată pentru că am riscat puțin. Am coborât înapoi pe pământ cu promisiunea că voi reveni curând.
La întoarcere, după Budapesta, au fost distanțe lungi cu ceață vălătuci și bucăți de nori lipite de șosea. Luna plină, galbenă și rotundă ne-a luminat drumul spre casă de după nori. Două vulpi ne-au tăiat calea înainte și după Făgăraș. În rest muzică bună și copii dormind fără grijă pe bancheta din spate.
A fost un drum lung cu gânduri elastice întinse de acasă până în vârful pârtiei și înapoi până acasă, în pat. De câte ori cresc câte puțin mă doare maturitatea ca un cucui. Copilăria doare altfel, o durere surdă, ca o nelămurire. Încă tușesc și mă doare în piept.
Am ajuns puțin după miezul nopții dar nu am adormit până spre trei dimineață. Apoi am visat că lucrurile nu mai aveau formă materială, nu mai era nevoie de materializare pentru manifestare, totul era gând și manifestare fără materializare și învățam să zbor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu