Începutul sezonului de alergare

A fost o iarnă frumoasă cu zilele scurte pline de schi, acuarele și visare. Cu multă zăpadă, ciocolată și vin roșu. Cu povești și filme bune. Uitându-mă-n urmă cred că m-am înscris la Semimaraton Intersport dintr-un fel de inerție și optimism nejustificat. În ultimele trei luni am reușit să alerg de două ori câte cinci kilometri pentru ca apoi să mă doară gambele într-un fel în care nu puteam să cobor puținele scări de prin casă.

Ieri m-am hotărât să ies la cules de ghiocei, dacă vremea s-ar fi dovedit decentă în ciuda prognozei de vânt și ploaie pe care am invocat-o ca alibi sau scuză ineficientă. Am ridicat kiturile și mi-am amintit de atmosfera fantastică de la concursurile de alergare și de sentimentul grozav pe care îl ai, indiferent de calitatea prestației, când termini cursa viu.

Aseară deja îmi încolțise în minte ideea că aș putea să merg pe toată urcarea prin pădure și să alerg la coborâre. Am început să caut și să citesc "how to run a race without training" - incredibil cât de multe articole sunt pe tema asta. Am găsit multe lucruri trăsnite, ca de exemplu să cauți un fund arătos de alergătoare destul de rapidă și să ți-l faci motivație (asta explică multe! - articol scris de un bărbat) sau să nu ai nici un fel de așteptări sau să alergi, mergi, dansezi sau să te târâi dar să nu te oprești. Nimic util, dar cel puțin am realizat că nu sunt singura neantrenată inconștientă și am și râs bine.

De dimineață cerul arăta perfect și Ștefan mi-a făcut o ofertă generoasă - să "alerge" în ritmul meu, indiferent care va fi acesta. Am încercat să îl sperii cu perspectiva unei plimbări lungi și plictisitoare, dar până la urmă am admis că ar fi o idee bună să facem împreună primul antrenament serios de anul ăsta. În plus, aveam să descoperim așa noul traseu, mai lung dar mai alergabil decât în edițiile precedente.

Am plecat light as a butterfly - fără apă, fără ceas, fără chei și fără telefon, cu un fâș împachetat cu care m-am deghizat la coborâre. Am urcat cu pași de uriaș mignon în vreme ce el a alergat tot timpul. La coborâre gambele mele alintate au început să dea semne de uzură la fiecare rădăcină, copac căzut sau urcare scurtă. Am încetinit mult și am încercat să le protejez ca să nu pățesc ca anul trecut când m-am opintit în doamna cu medalii.

Pe drum am întâlnit un chitarist care cânta frenetic Purple Haze, o mulțime de copii și voluntari bucuroși să ne încurajeze și toboșarii de la Troiță. Am trecut linia de sosire fericită, destul de fresh, fără dureri și regrete, în mai puțin timp decât credeam. Nu e nici o performanță desigur, alta decât gândul parșiv că pot să particip la un 10k fără antrenamente. Una peste alta, încă o zi fantastică, încă o medalie și o izbândă neașteptată. Am învățat în cursa asta să îmi ascult și respect limitele și am reușit să îmi îmblânzesc mintea.