Singurătate și singularitate

Într-una din nopțile astea m-am trezit dintr-un vis complicat ca o dantelă venețiană și am deschis fereastra larg cât să iasă toate culorile și amănuntele din poveste. Aerul umed stătea halo în jurul felinarului de peste drum. Păsările repetau triluri cu care strigă soarele. Întunericul dens m-a trezit de tot, mult înainte de vreme.

Dimineață am alergat pe dealul din mijlocul orașului imaginându-mi o moarte verticală, epuizare și sfârșit conștient, un perpetuum de trecere. Uneori mă găsesc într-un joc în care noaptea uit tot ce învăț peste zi și zilele devin o buclă infinită în care exersez aceleași mecanisme de ființare. 

Grădina e plină de nu-mă-uita, izmă înaltă și alte flori mărunte și albastre de parcă cerul s-a întins pe iarbă și a rămas lipit în puncte mici de rouă. Nu mai vreau să dorm, să clipesc, să fiu netrează. Anotimpurile se înghit unele pe altele, copiii cresc în viteză și norii se învârt centrifug cu albastru deasupra și dedesupt. Frica, indiferența, limitele, neputința, timpul, degradarea, imposibilitatea de a conserva fericirea. Fuga, transpirația, pulsul crescut, respirația grea, disperarea, coșmarurile. "Și dacă"-urile, menghina trecutului distorsionat și a viitorului supralicitat.

Am visat că oricâte lecții și învățuri traversează mintea, inima rămâne întreagă, capabilă să iubească de fiecare dată la fel, nelimitat.