Dor de ducă

Noiembrie a fost lung cât un an, fiecare zi un carusel de emoții și îndoieli, ca niște șerpi încolăciți în jurul gleznelor, brațelor, gâtului. În televizor cineva vorbește despre război, sus sonorul unui film animat curge pe scări, apa se zbate între vasele murdare și chiuvetă și toate zgomotele astea mi se par insuportabil de triste.

Între accesele de tuse ale copilului și tratamentul la șase ore, prea multe nopți am dormit un somn de iepure vânat, sărac în vise. De pe străzi și dealuri au dispărut toate culorile și aerul a devenit uscat și rece. Luna în descreștere pare un fruct de bumbac cu haloul gălbui răsfrânt peste contur.

M-am oprit din alergare pentru că mi se făcuse dor să stau și să-mi observ gândurile alergând pe lângă mine. Cu cât cred că sunt mai bine, cu atât mai abrazive devin unele amintiri. Am descoperit cât de fragil e echilibrul dintre suferință și vindecare. Vulnerabilitatea înseamnă să accept că mă vindec într-o parte și mă doare lângă cicatrice. Plâng hormonal și m-am săturat de ceața din capul meu.

În vreme ce îmi rod unghiile sub clopotul de fericire studiată și îmi deplâng nesomnul, virozele și normalitatea chinuitoare, în jur mustesc povești cu sânge și organe sfârtecate, cu minți adumbrite de contorsiuni chinuitoare, cu singurătăți și tot felul de friguri sufletești. Mă tot întorc hipnotizată la marginea dezastrului de care fug, de parcă încerc să mai salvez ceva din mine, din ruine.