În care lumea devenea roz

Zăpada era înaltă și oamenii săpau o rețea de tranșee care unea casele, magazinele de alimente, școlile și stațiile de autobuz. Cu mâna ca o lopată de campanie spărgeam crusta zăpezii și decupam din nămeți nou născuți ovali pe care îi purtam cu grijă într-o creșă ca un iglu. Când nu îmi mai simțeam picioarele ude și reci, intram în scara blocului și mă lipeam de singurul calorifer dezmorțit din holul cu iz de mucegai și mâncare al parterului. Mii de ace fierbinți îmi pulsau în obraji și palme.
Acolo m-au prins odată băieții și au detonat un chiușor foarte aproape de mine. Câteva săptămâni am purtat puncte negre în bărbie de la pistolul cu elastic, cui îndoit și fosfor de chibrit. Nu am spus nimănui ca nu cumva să nu mai am voie afară. Afară era bine chiar dacă zgomotul și frica din ziua aceea au rămas ca o pietricică în subsolurile minții. Cu fiecare emoție, pietricelele s-au adunat într-o cărămidă și cărămizile într-un perete înalt.

La început întrebările veneau câte una, poate câte două deodată. Le lăsam să adune mirare și aer ca o aripă blândă de zbor și apoi le disecam cu bucurie și le lămuream pe îndelete. Întrebările erau despre planete, stele și inelele de praf din jurul aștrilor rotitori. Credeam că cerul e marginea lumii și universul o plăsmurire inventată pentru a-mi agăța visele în plasa lui cu găuri negre. Uneori seara târziu mă învârteam cu capul pe spate ca un derviș până când stelele deveneau comete și îmi imaginam că una din ele se desprinde de pe orbită și cade spre noi. Alteori înghețam Pământul în nemișcare, gravitația se oprea și toate clădirile, mașinile și vapoarele pluteau într-o coregrafie înceată deasupra lumii mele de jucărie. Mintea îmi era plină de libertăți și ușurință. Gândurile erau suspendate deasupra inimii, nu ajungeau să lase urme. Aveam vise și povești întregi despre lumi suprapuse sau subterane, care uneori prindeau viață și contur până când se amestecau cu lumea reală și aveau puteri de înveselire sau înspăimântare pentru mine și toți copiii din jur.

Într-o zi întrebările au venit toate deodată și nu le-am mai primit. Acum erau despre viață, despre rostul ei, despre un trecut selectiv și un viitor improbabil, despre greșeli, alternative și cauzalitate, un adevărat închizitoriu. Fiecare răspuns se lovea de zidurile pe le-am ridicat din adevărurile altora și năștea alte întrebări. Îmi făceau capul să plesnească, bâzâiau neîncetat ca un roi de viespi. M-am hotărât să le las așa, fără răspuns, fără acțiuni, fără decizii, să le las să fie, să le las să plutească ca demult, să mă las să fiu. Prima zăpadă este ancora mea în copilărie, fericirea mea primară nenegociabilă. Astă noapte a nins.