Pierdut "prieteni", câștigat timp, spațiu și încredere

Fool me once, shame on you. 

Fool me twice, shame on me. 

Fool me three times, shame on both of us.

Stephen King

Întru epurarea definitivă a tuturor apelor murdare și a pietrișului rămas din bolovanul care mi s-a odihnit o vreme pe inimă, m-am hotărât să scriu despre cele două relații care mi-au definit adolescența și viața de liceu, ambele reevaluate și tranșate recent.

El, inteligent, complexat și galant. Ea, inteligentă, complexată și risipitoare. Eu, neproastă, complexată și varză. Un triunghi improbabil, cu muchiile compromise din principiu. Cred că unul din marile-mi complexe, dincolo de lipsa părinților, era pe cât de superficial și rușinos, pe atât de real: lipsa hainelor, a pantofilor și a banilor de buzunar, care să mă facă să mă simt mai puțin diferită. Pe undeva, prieteniile astea veneau din nevoia de a evada din atmosfera de acasă și de a fi văzută: mă credeam atât de neînțeleasă și nemeritorie, încât m-am consolat adesea în lungi discuții fără nici o noimă. În compania lor alternativă, fugeam din lumea mea amară, la adăpostul mediocrității și sarcasmului împărtășit pentru câteva ore.

Eram defecți toți trei, iar prietenia noastră era un cumul de indisponibilități emoționale și alte tulburări de personalitate în dezvoltare. Eu egoistă și tranșantă, ea ipocrită și flexibilă, el idealist și lipsit de motivație: un trio arogant, în care, în lipsă de alte repere, mă simțeam flatată de atenție. 

Am puține amintiri din perioada aceea și nici o fotografie: am experimentat singură sau împreună, toate teribilismele adolescenței: am chiulit, am fumat, am băut, am pierdut nopți și zile, timp irosit ca și când nimic rău nu mi s-ar fi putut întâmpla vreodată. De altfel, sentimentul invincibilității, al existenței plenare, implacabile, este ce îmi amintesc cel mai pregnant din cei patru ani. Un fel de fond fără formă.

După divorțul alor mei, mama a rămas cu cărțile, tata cu biblioteca goală. Undeva prin clasa a unsprezecea, mi-am pierdut buletinul pe care îl știam în mapă, în bancă. Aveam în coperta lui zece lei, contravaloarea unor cărți vândute clandestin la anticariat. Tot în coperta lui aveam un bon de consignație pentru un pulover de mohair mov, cu nasturi în formă de floare. Probabil că de atunci aveam ideea asta că lucrurile sunt valoroase și trebuie să aparțină celor care le iubesc cel mai mult: uneori asta a însemnat să le dăruiesc, alteori să le vând.

M-am resemnat în privința buletinului și tocmai mă pregăteam să îmi fac unul nou, când am intrat în magazinul de peste drum și puloverul violet cu nasturi-floare dispăruse. Fericită pentru neașteptatul profit, o rog pe vânzătoare ca, în virtutea faptului că mă vedea destul de des cât să mă recunoască în lipsa actului de identitate, să îmi dea banii fără bonul rătăcit. 

Am revăzut întâmplarea asta în minte de atâtea ori, încât acum, când este pentru prima oară când o destructurez în cuvinte și spații goale, mi se pare o scenă suprarealistă. Doamna de după vitrină mă privește cu un amestec de multă furie și descumpănire reziduală: "Nu îți este rușine să vii după bani, după ce ieri ai trimis-o pe prietena ta?"

Același amestec dar în proporții inversate, de partea mea a tejghelei: "Vă rog să mă iertați, cred că este o neînțelegere. Știți, eu mi-am pierdut buletinul și cu el, și bonul. Probabil că l-a găsit cineva, așa că m-ar ajuta dacă mi-ați povesti cum arăta fata care a trecut pe aici, în locul meu." Femeia parcă s-a mai înmuiat puțin și deși încă suspicioasă a început să o descrie pe ea, și cu fiecare detaliu, îmi simțeam inima bătând tot mai tare: înaltă, subțire, blondă, cu părul scurt și ondulat... Pentru câteva minute nu am mai văzut și nu am mai auzit nimic, apoi am început să tremur și să respir greu, sacadat - unul dintre multele atacuri de panică pe care le-am trăit.

Am plecat sleită și confuză, neștiind cum să procesez amestecul de dezamăgire și dezgust. După ce mi-am restabilit pulsul și respirația, am sunat-o să ne întâlnim, "la elice" ca de obicei. Când a venit, încă îmi tremura, nu corpul, ci întreg înăuntrul, un fel de trepidație generată de nonsens și indignare. Ea, zveltă și nonșalată, cu o țigară aprinsă în mână, zâmbea aiurea, către nicăieri.

- Salut, cum ești azi, unde mergem?
- Nostalg? Panoramic? Unde vrei tu.
Am mai schimbat câteva replici anoste și am întrebat din senin:
- Și, buletinul meu unde este?
- ... ăăă, păi nu l-ai pierdut!?
- Așa am crezut și eu până când am trecut pe la consignație, mai devreme.

S-a înroșit vag, a stins nervos țigara. Mi-a trecut prin cap că de fapt era mai mult înaltă decât inteligentă. Am fost să recuperez buletinul și, după ce i-am spus că nu voi spune nimănui nimic și ne vom saluta politicos în continuare pentru a evita întrebările, ne-am despărțit.

Fast-forward până acum unsprezece ani, când am stat la ea în orașul faptelor de mai devreme, pentru că oricând m-am simțit mai bine altundeva decât acasă la ai mei: recăsătoriți dar la fel de nefericiți. Era însărcinată și de curând măritată, după cum am aflat de la mama ei. De la sfârșitul liceului, ne mai văzusem o dată-n orașul unde era la facultate când m-am amețit cumplit la un chef irelevant, o dată în Vama Veche și o dată la cununia mea religioasă, sau mai precis spre sfârșitul chefului post-eveniment. Revenisem la ideea de bff's și gândul că era însărcinată și nu îmi spusese a durut ca o arsură pe o cicatrice a altei arsuri.

S-a mutat apoi lângă mine și m-am bucurat, mă simțeam din nou ca în liceu, doar că acum amândouă aveam copii și joburi responsabile (mai ales ea), însă puteam purta lejer aceleași discuții fără obiect, subiect sau concluzie (mai ales eu). Am învățat să schiez datorită ei (bine, și a crizei din mijlocul vieții), am negociat pentru ea chiria cum nu o făcusem pentru mine, am susținut-o în adânci drame juridice și medicale, am facilitat evenimente și acomodarea-i în urbe, cu naivitatea unui repatriat fericit să își recunoască tribul.

După luna de miere, au apărut fricțiunile: de ce sunt idealistă? de ce cred în dreptate și nu în justiție? de ce nu-mi mai place fumul de țigară? de ce sunt defensivă? de ce am frici? de ce nu mă port altfel cu jumătatea mea? Probabil mă schimbasem și speram că și ea. 

Întâlnirile noastre deveniseră tot mai stresante, o competiție halucinantă, în care intrau și copiii, în special felul nepotrivit în care aprecia constant că îi creșteam eu pe ai mei. Arsură peste arsură, până când nu a mai rămas nici un petic de epidermă al relației noastre nevătămat. Nu mai puteam respira, îmi era frig și rău. Și oricât de obișnuită am fost cu modelul de relație abuz-trădare-abandon, mi-am cerut spațiul și pe mine, în confort și solitudine, înapoi.

Într-o dimineață senină din războiul ăsta rece, mă sună mahmură și la capătul unei rafale despre o reuniune fabuloasă de la absolvirea facultății, mă întreabă după tiparul de acum treizeci de ani:

- Și, de când timp sunteți împreună?
- ...ăăă, nu-nțeleg ce mă întrebi..., și zbang, îmi cade mătura din mână ca să salvez telefonul sprijinit de obraz. După un inventar mental rapid, am bănuit că se referă la un coleg de-al ei cu care chicotea în pauzele de țigară și pe care îl văzusem aleatoriu, de vreo trei ori.
- Mă crezi proastă!? Nu are rost să mă mai minți. De cât timp sunteți împreună?
- ...ăăă, mai curând dusă..
- Ți-am citit poeziile și sunt despre mine. De câte ori ești tu online, e și el. Deeci!?, triumfătoare și iritată
- Îmi ești dragă, dar nu într-atât încât să îți dedic poezii. Și dacă nu am numărul lui de telefon, contează că suntem simultan online?! Eu zic să cauți sprijin de specialitate, cu atât mai mult cu cât dai sentințe și ar fi ridicol să mutilezi soarta unora sau altora doar pentru că atunci când îi judeci te bazezi pe filmele tale fanteziste [în continuare cred mai mult în dreptate decât în justiție]. 

În ciuda absurdului evident, a continuat să creadă în singurul scenariu care o exonera de altă vină și îi valida opoziția și competiția fără nici o miză. Juca la perete și pierdea, așa că de vină trebuia să fie cineva din tribună, oricine. Mai mult decât nonsensul imaginarului ei, m-a durut timpul iremediabil pierdut.

***

Revenind la el, cel din liceu, povestea e mai puțin spectaculoasă. După liceu ne-am întâlnit tot mai rar, o dată în orașul lui de împrumut, o dată în al meu. Cred că prietena lui nu m-a plăcut, dar nu avea să mai conteze pentru că s-au despărțit oricum, la un moment dat. Câteva telefoane, același aer detașat, parcă din ce în ce mai victimizat. În augustul pre-pandemic, din aceeași vară în care s-a dezlănțuit pandora atot-judecătoarei, mi-a cerut niște bani, mulți pentru mine și mulți după varii standarde, dar hei, părea sigur și singur și eu aveam nevoie de o cauză bună, să fiu ceva mai bine cu mine, mai ales în termeni de vechi prietenii. Până în decembrie, la început, sau hai, mijloc, cel târziu. 

O vreme a mai răspuns la telefon, să îmi spună că mâine sigur, sau nu, până miercuri, hai luni cel târziu, apoi am sunat în gol, fără ecou. A trecut mai bine de un an de atunci și sper că i-am fost de ajutor, mai mult decât financiar, că poate într-un colț de timp consumat împreună are o străfulgerare de jenă sau regret.

***

Nu am pretins niciodată că le-aș fi fost o prietenă bună. Eram prea năucă și rănită ca să fi știut cum. În perioada aia, îmi provocam durere fizică doar ca să simt ceva, orice. Ce știu însă, este că nu le-aș fi făcut, lor sau altcuiva, răul ăsta distrugător, al minciunii și trădării irevocabile.

Precum doliul, și despărțirile sunt un proces: furie, dezamăgire, tristețe, îndoială, neliniște, singurătate, acceptare. A durat mult până când am putut să disting ce a fost, de ce aș fi vrut să fie. În cele din urmă am renunțat la ideea unui trecut mai frumos.

Există două tipuri de oameni cu care te întâlnești în mod real: unii, pe care dacă nu i-ai fi cunoscut, îi inventai negreșit ca să te scalzi în energia lor luminoasă și în spațiul viu și cald dintre voi, și ceilalți, de care după ce i-ai cunoscut îndeajuns, te poți despărți liniștit, cu fiecare primă ocazie. Ambele categorii sunt un dar, pentru care sunt recunoscătoare. Uneori câștigi, alteori înveți.

Cred că ne maturizăm abia atunci când suntem capabili să luăm decizii complicate. Oricât de dureros ar fi, cred acum că nici un preț nu este prea mare pentru a înțelege adevărul despre tine și despre ceilalți. Uneori prieteniile de-o viață nu sunt ceea ce par a fi și este sănătos să faci loc unora noi, autentice, hrănitoare. 

Note: 

1. Aveam nevoie să scot istoria asta din mine de multă vreme: o excizie necesară vindecării. 
2. Nu mă consider o victimă, am stat în aceste relații suficient de mult cât să îmi asum lecția conștient.
3. Asta este versiunea mea; în terapie mi s-a spus că proiectez puțin și că asta e rar (vorbesc mai mult despre mine decât despre ceilalți, și când totuși o fac, am filtrele perceptive destul de curate).