Douămiidouzecișiunu a trecut în șoaptă, fără zgomot, cu primăvara lui delicată, vara moale și toamna dulce, iarna definită de o singură zi în care a nins cu fulgi prea ușori să coboare, prea materiali să stea, turbioane al căror algoritmi te hipnotizează cu haosul lor disimulat.
Părul strălucește în soarele pieziș, mîinile îmi sunt mici și reci, inima murmură recunoștință pentru tot ce am trăit în anul integral pandemic: durere, adevăr și eliberare - the truth will set you free but not until it is finished with you. Un an cu aromă de caramel sărat și ciocolată picantă. Mă bucur pentru toate experiențele, pentru creștere, înțelepciune și grație.
Am renunțat la obligația de a fi fericită, la nevoia de a înlocui emoțiile cu rictusul perfecțiunii, la iluzia controlului și la deziluzia relațiilor ratate. Despre cele din urmă, știu în sfârșit și cu inima că dacă nu s-ar fi sfârșit deja, aș fi plecat din ele din nou, de fiecare dată când aș fi fost conștientă și onestă cu mine.
Anul ăsta nou ca o zăpadă virgină unde primii pași înseamnă și drumul și direcția, este despre desăvârșire și transformare, despre grija de sine, simplificare și consolidarea echilibrului dintre suflet (sentimente), minte (gânduri) și corp (cuvinte).
E cam neobișnuit să-ți exprimi recunoștința pentru durere! Pentru adevăr, pentru eliberare, da! E interesant să declari că te bucuri pentru toate experiențele, mai ales pentru „grație”. Este grația divină sau altă grație? E și mai interesantă renunțarea la „obligația de a fi fericită”, când mulți și-ar dori ca o astfel de obligație să existe, indiferent de cine sau de ce o impune. Era, poate, o falsă fericire! Și când te gândești că „fericirea” este și așa un concept prea puțin descifrat de majoritatea muritorilor! Să renunți la „deziluzia relațiilor ratate”! Ei bine, abia acesta este un act răsunător! O relație ratată trebuie să provoace o deziluzie, o dezamăgire profundă! Altfel, nu a fost o relație! Cel puțin nu o relație între două ființe vii! Sau acest act este semnul unei dezumanizări, al unei istoviri sau al unei blazări care cu greu poate fi atribuită unei ființe sensibile!
RăspundețiȘtergereÎmi exprim recunoștința față de durere, pentru că am învățat și crescut mai mult în urma disconfortului decât în vremuri armonioase. Obligația de a fi "fericit", este ca orice trebuie, un neajuns - de aici cred că pleacă fricile de a nu fi observat, validat, văzut. Șablonul fericirii e stresant. Grația, divină probabil, este pentru mine o stare de liniște și recunoștință profundă pentru tot ce este.
Ștergere