Iluzia libertăţii sau cum m-am lăsat de fumat

Cred că sunt extrem de pătimaşă, lacomă, fricoasă, competitivă şi dificilă. Sau cel puţin aşa mi-a zis odată un domn care voia să lase o impresie mare; anume că dacă sunt fricoasă, sunt precis pătimaşă pentru că în spatele fricii nu poate fi decât patima pentru viaţă. Nu ştiu ce ştia el, dar sigur este că am pofte, capricii, momente de erezie, în care nu vreau [insert nu pot - nu ştiu - nu încerc - nu îmi pasă] să controlez primul impuls. Paradoxal, detest în egală măsură să depind de obiecte, de oameni, de circumstanţe; cumva orice poftă de-asta pare o mită ruşinos acceptată de către liberul-arbitru. Aşa că m-am descotorosit de-a lungul vremii de multe obiceiuri inutile şi de fiecare dată m-am simţit mai liberă şi mai puternică. Ceea ce vă doresc sincer şi vouă!

Nu am nici o metodă ştiinţifică şi nici motive mai serioase decât evidenţele gen nu e sănătos, costă, miroase urât, etc, însă am poveşti. Pentru ajutor specializat, adresaţi-vă medicului sau farmacistului :)

Părinţii mei fumau amândoi când i-am cunoscut. Mama mi-a mărturisit că a fumat însărcinată, în cele trei luni de alăptare şi mult după aceea. De fapt, a fumat şi a băut cafea dintotdeauna, cel puţin de la 19 ani când m-a avut şi până la 51 de ani, când a fost diagnosticată cu cancer. Îi stătea bine fumând, avea o atitudine french, mirosea frumos în ciuda viciului şi ţigara îi sporea sofisticareala, or so I thought. Am amintiri amestecate legate de mama-care-fuma: mă deranja fumul şi am fost un preşcolar foarte bolnăvicios, dar mi se părea că fumatul era perfect acceptat social.

Tata fuma şi el. Şi uneori când bea, mirosea a cârciumă ieftină; simţeam asta în liftul insalubru, mai ales iarna când mă lua seara de la joacă din faţa blocului şi urcam împreună cele nouă etaje într-o tăcere care nu anunţa nimic bun. Dar despre asta, altădată niciodată.

În parte din cauza contextului ăsta în care fumatul părea mai firesc decât spălatul pe dinţi, în parte din cauza firii mele ultra-rebele, m-am apucat de fumat serios încă din clasa a noua. Spun serios pentru că mai "fumasem" şi în generală. Gara era în spatele Casei Pionierilor şi de fiecare dată când ne întorceam de la cercul de teatru sau floricultură, culegeam chiştoace şi ne înverzeam ca domnul Goe în exerciţii precoce de a trage-n piept.

În liceu voiam să fiu ca băieţii, să fiu altfel, mai cool, mai de băgat în seama. Sigur că un sfert de secol mai târziu mi se pare ridicol şi că probabil că urlam după validare din pricina lipsei masive de încredere în mine si a sentimentului de abandon; dezorientarea la ea acasă, cum ar zice vreun shrink.

Perfecţionismul m-a dus repede la un pachet pe zi, cincisprezece ani lungi, fără pauză. Am fumat operată de apendice, am fumat când aveam pneumonie, am fumat când mi-era bine, când mi-era rău, de plăcere, în ritualul cafelei de dimineaţă, de furie, de plictiseală, de tristeţe, după masă, după sex, după şi înainte de orice.

Am fumat cel puţin 100.000 ţigări sau 17 luni zi şi noapte, fără întrerupere, ţigări sudate, a câte 7 minute fiecare. Pe scurt o avere de timp, de bani, de energie, de haine şi păr şi respiraţie urât mirositoare. Mi-e imposibil să înţeleg cum am îndurat atâta irosire.

Am cochetat cu ideea renunţării de multe ori, dar în fiecare seară mă asiguram că am cel puţin două paie fumigene să mă treacă de cafea şi să îmi dea puterea de a ieşi din casă până la primul chioşc. Obsesia celor două ţigări mi s-a părut un fel de sclavie din care n-o să ies niciodată.

Din fericire, într-o zi, pe celălalt mal al Atlanticului, după o noapte de poker şi bourbon şi mult tutun, am zis gata. Şi gata a fost. Cold turkey, adică brusc fără a descreşte treptat cantitatea de nicotină. Pentru mine nu ar fi funcţionat altfel. Primele trei zile au fost cele mai grele. Nu ştiam ce să fac cu mâinile, cu timpul, cu angoasa. De câte ori simţeam un impuls uriaş, alergam în jurul complexului, la propriu şi la figurat. Următoarele patru zile au fost mai uşoare, un fel de purgatoriu în sens invers. Am găsit un calculator online care îmi spunea câţi bani am economisit şi câte zile în plus o să trăiesc. Deşi nu a constituit o motivaţie în sine, mi s-a părut distractiv să urmăresc progresul financiar. După şapte zile s-au desfăcut cătuşele şi am expirat aer curat parcă pentru prima dată. Nu mai aveam impulsul decât rar, foarte rar, prea rar pentru a constitui o ameninţare la adresa libertăţii proaspăt câştigate.

Aveam atâta timp şi energie că mi se părea că am mai câştigat un sfert de viaţă la loto. M-am apucat de badminton, şi chiar dacă pierdeam sistematic, mi-am satisfăcut nevoia de a sări în sus de bucurie!

Au trecut zece ani de atunci, timp în care am recidivat de două sau de trei ori, de fiecare dată în condiţii de maxim stres. Ultima oară am fumat acum doi ani, după operaţia mamei. Nu ştiu dacă voi mai fuma sau nu, ştiu însă că am puterea şi determinarea să mă opresc oricând, să nu mai fumez, să nu-mi mai păstrez cele două ţigări. Ştiu că nu mai sunt dependentă şi asta în sine e foarte liniştitor.