Amor si arme

Bunicile mele, una de 84 şi cealaltă de 88 de ani - să fie sănătoase! - au trecut ambele prin al doilea război mondial şi nu au amintiri tocmai romantice legate de asta. Mama mamei îmi povestea cum îşi punea perne în spate sub bluză să pară bătrână la cei 18 ani de-atunci de teamă să nu o prindă ruşii şi să o violeze. Tancurile lor au trecut chiar prin faţa casei ei.

Dintotdeauna m-am gândit că suntem privilegiaţi, noi generaţia asta cu cheia de gât, care am crescut fără mâncare, fără căldură, fără lumină, ca nişte cartofi într-un beci. Care am trecut prin nopţile alea cu gloanţe oarbe sau reale, care am învăţat democraţia pe apucate, care n-am murit de foame sau de frică înainte de '89 şi nici de suprasaturaţie sau prostie de atunci încoace. Privilegiaţi că nu suntem în război.

După mintea mea, nu există nici o cauză dreaptă, nimic raţional care să poată justifica uciderea unora de către alţii, nici religie, nici petrol, nici resentimente seculare. Şi totuşi, bila albastră e plină de răni putrefacte şi sângerânde în Ucraina, Gaza, Siria, Mexic.

Dacă ar fi război declarat aproape sau aici, aş pleca. Aş lua jumătatea, copiii şi actele şi aş conduce către vest două-trei zile; m-aş opri lângă apă şi munte şi aş lua totul din nou de la capăt. Acum zece ani, m-aş fi ascuns prin vreo peşteră, dar acum suntem mai mulţi şi mai fragili cumva.

Zilele trecute, într-o conversaţie punk, l-am întrebat pe el, râzând:
- Ce vrei să faci după ce mori?
- Nu ştiu, mi-ar plăcea să te mai întâlnesc o dată.

Oh, da!