Mărul

Îmi aminteşte de primul ghiozdan, de culesul castanelor, de lumina piezişă, filtrată prin ulei de măsline sau miere sau felii de portocală. Îmi aminteşte de camera decorată cu frunze galben roşietice lipite pe tavan şi pereţi. Îmi aminteşte de tango, de samba, de jazz; de vin roşu şi nopţi alungite între apusuri pansive şi răsărituri amânate. Îmi aminteşte de mine copil, adolescentă, femeie, om.

O aştept în fiecare an cu multă emoţie. A venit cu aerul de femeie îndrăgostită deplin. Frumoasă, melancolică, eretică şi erotică, disperată, imaterială, categorică, senzuală, rodnică, triumfătoare, paradoxală, calmă, libertină.

Cuvintele au cârlige mici înaintea şi înapoia lor şi se agaţă între ele, apoi se înşiră în stări şi gânduri şi intenţii. Astfel mă compun din frunze, ploi, ceaţă, vânt fierbinte. Cu fiecare toamnă sunt puţin mai coaptă, mai întreagă, cu sufletul mai rotund.

Mărul a rămas pe birou, roşu şi parfumat, atât de frumos şi ingrat. Nu am muşcat din el. Pentru că şarpele mi-a pus la îndoială sinceritatea. Şarpele nu înţelege ironia, nu înţelege refuzul, nu înţelege nimic. Din fericire adevărul este mai mult decât am vrea să știm. Mărul rămâne fără consecinţe.