Ciucaș X3, pentru începători

Mi-am propus să particip la un semimaraton acum câțiva ani, cu mult înainte de a începe să alerg. M-am gândit că douăzeci şi unu de kilometri sunt o distanţă serioasă dar accesibilă. În plus, un semimaraton montan nu este alergabil pe întreaga lungime (pentru cei mai mulţi), ceea ce îl face şi mai abordabil. Pentru midpackers-i ca mine, pantele de peste 12-15 grade devin oricum lungi şiruri de drumeţi energici.

În primăvară, sub efectul endorfinelor de la Ecomarathonul Moieciu, am ales Ciucașul deşi ştiam că traseul de semi este foarte tehnic (sau poate tocmai de aceea). M-am înscris devreme și mi-am făcut un plan de antrenamente pe care nu l-am urmat în întregime ceea ce s-a reflectat în experiența de ieri.

Mare parte din diferenţa de nivel de 1.274 m se consumă la început, în opt kilometri. Primii doi sunt complet alergabili, iar dacă eşti bine pregătit fizic te poţi poziţiona devreme în față, cu şanse bune de a-ţi stabili ritmul la urcare ulterior. Cea mai solicitantă porţiune din traseu începe la kilometrul patru (1.150m) cu urcuşul susţinut pentru ieşirea în creastă şi traversarea câtorva vârfuri, culminând cu Gropșoarele (1.882m) la kilometrul opt. Dacă nu ești printre primii, viteza de deplasare este dictată de grup şi şansele de depăşire aici sunt minime.

După vârf urmează o culme deschisă în coborâre uşoară, apoi traseul face stânga către cabana Ciucaş pe o cărare îngustă cu o pantă mai pronunțată. De la ieșirea din pădure, drumul continuă pe curba de nivel pană la cabana Ciucaș, de unde începe o coborâre abruptă și lungă pe nişte traverse de beton acoperite parţial cu pietre ca de grohotiş. Efortul de echilibrare de pe această porţiune m-a lăsat cu  nişte crampe îngrozitoare în gamba dreaptă, pe care le-am simţit din ce în ce mai acut când am început din nou urcuşul către cabana Muntele Roşu (în dreapta, după izvor).

M-am oprit în câteva rânduri să îmi masez gamba. Aveam senzaţia că durerea radiază de la tendonul lui Ahile către laba piciorului şi în sus către articulaţia genunchiului. Am şchiopătat pe aproape toată urcarea şi am crezut că voi abandona la ultimul punct de alimentare, cu cinci kilometri înainte de final. La coborâre însă părea să doară mai puţin, aşa că am alergat ultima porțiune deşi la momentul ăsta mă dureau tălpile la fiecare pas. Am făcut bășici la ambele degete mari și le simțeam lichidul mulându-se pe fiecare denivelare a drumului. În filmul meu apocaliptic, erau pline cu sânge care avea să tâșnească din pantofii de alergare imediat ce mă descălțam. Din fericire, realitatea a fost mult mai blândă cu mine.

Traseul este marcat pe întreaga lungime. Săptămâna trecută fusesem în recunoaştere și îmi făcusem un fel de hartă şi strategie legată de timpii posibili la fiecare dintre punctele de hidratare/alimentare. Bineînţeles că am fost optimistă şi, în condiţiile de ieri, am ratat sensibil toate estimările. A fost extrem de cald şi mi-a fost foarte sete în prima jumătate. Unul din punctele de hidratare figurat pe harta concursul a lipsit şi deşi mai aveam apă, am fost puţin descumpănită. Au fost mulţi alergători care abia aşteptau să îşi potolească setea de după urcușul epuizant. De fapt între kilometrul patru şi cabana Ciucaş, aflată la aproape nouă kilometri distanță, am întâlnit doar doi voluntari La Răscruce pentru a semnaliza traseul de ultra, altfel nu a existat nici un fel de asistenţă (nici măcar salvamontul anunțat la traversarea cu cabluri; la drept vorbind nici nu era necesar). Am înțeles apoi că punctele pentru UTMB depind de frecvența punctelor de hidratare, așa că totul capătă până la urmă sens.

Pentru mine a fost cea mai lungă distanță în alergare și în câteva rânduri mi-am auzit gândurile cu claritate și mi-am simțit inima mai mare ca oricând. Am terminat în 4:14:46, cu un sfert de oră peste estimări si jumătate de oră peste așteptări. Înainte de a trece linia de sosire, mi-am promis să revin în fiecare an pentru că în ciuda micilor neajunsuri este un concurs bine organizat, cu peisaje spectaculoase şi o atmosferă fantastică.