Până într-o seară, când o amică pe care nu o văzusem din copilărie, mi-a povestit la un pahar de vin cum făceam concurs de vânătăi cu o colegă de clasă. A fost declicul revenirii din amnezie: un morman întreg de întâmplări şi gânduri a căzut peste mine precum hainele din şifonierul burduşit.
Mă întreb dacă m-a iubit pentru că habar nu am: era practic un copil când m-a născut și fără să vreau i-am stricat adolescenţa, şcoala, cariera şi probabil viaţa. La nouăsprezece ani şi-a căutat refugiu într-un rol greu de asumat date fiind propriile-i traume. Știu însă că mi-a purtat de grijă şi asta poate trece negreșit drept dragoste.
Cu mintea-ntr-acolo am căzut în trecut până la primul abandon, prima trădare, prima neiubire, prima indiferenţă, prima bătaie, prima vorbă aspră. Am simţit de parcă curăţam un măr pătat şi pe măsură ce îndepărtam cu degetele carnea lui stricată, orbita i se lărgea tot mai mult, până când marginile au devenit netede şi curate. Am văzut un crater larg cu malurile arse, pe care am încercat să îl acopăr cu lumină şi deşi am adus multă iertare şi blândeţe, sternul a rămas gol și fumegând, găurit ca de obuz.
Băieţelul meu de opt ani i-a spus astăzi fratelui lui mai mic că tot ce are viaţă, are oase şi sentimente. Încerc să înţeleg dacă putem să creştem copii fără să le provocăm mici zgârieturi sau răni adânci pentru care vor căuta mai târziu pansamente. Adevărul este că suntem galaxii minuscule, care gravitează relativ haotic unele în jurul altora şi se modelează reciproc prin coliziune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu