Waterfalling in love

Soarele picură aur topit pe linia orizontului, aruncă licurici către răsărit şi scufundă în adâncul mării ceva din albastrul cerului. Valuri leneşe rulează nisipul la mal unde scoici şi crabi eşuaţi se usucă încet. Aerul e fierbinte şi miroase a piele încinsă şi alge.

Din lanurile de grâu şi floarea soarelui ies aburi şi ceaţă care se adună şi se desfac în fuioare de vată de zahăr cu marginile despletite. Apoi norii stau indiferenţi toată ziua ca nişte corăbii mai presus de cele lumeşti. Uneori noaptea plouă şi descrie în cratere minuscule poveştile de dragoste care s-au consumat în ajun; le pot citi doar marii învăţaţi, cei care au pierdut în iubire şi au desluşit de ce. Alteori vântul împinge norii în zare şi toate corăbiile plutesc departe în larg. Dimineaţa cerul devine din nou albastru desăvârşit.

Pentru o clipă nu mai ştiu cine şi unde sunt, de unde vin şi încotro mă-ndrept. Nu mai ştiu nici cine sunt cei care mă însoţesc. Am o senzaţie de dezlegare şi libertate absolută. Mă gândesc că ar putea fi efectul întreruperii sinapselor şi îmi imaginez neuroni cu dendrite suspendate, tremurând de singurătate. Asta îmi dă un fior uşor de panică dar continui să mângâi apa cu palmele căuş şi să alunec pe suprafaţa sclipitoare printre straturi succesive de apă rece şi caldă.

Totul pare uşor şi fără formă ca şi cum sufletul ar fi ieşit deasupra. Temperatura îmi dă o indicaţie vagă asupra distanţei faţă de ţărm, dar nu mă interesează. Nu îmi pasă dacă ideea unui rateu neurologic e reală sau presupusă, mă bucur de plutirea în neştiut ca de o levitaţie orgasmică.

Like a naughty child, she kept ringing the bell to his heart 

but then running away each time he opened it.