Operația de amigdale

Toma avea puţin peste un an când a făcut prima amigdalita. Era încă sugar şi avea o relaţie foarte strânsă cu biberonul. Îl durea gâtul atât de rău încât plângea ori de câte ori îi arătăm sticla. Fusesem de multe ori la pediatru în zilele de dinaintea internării însă din cauza protocoalelor anti-antibiotic, plecam de fiecare dată acasă cu ibuprofen şi frustrare. În ziua aia nu înghiţise mai nimic şi am ajuns din nou la cabinet, mai mult de teama deshidratării. Ne-am internat de urgenţă şi a urmat un tratament intravenos cu antibiotic şi morfină. Am stat trei zile în spital, timp în care datorită medicaţiei puternice, era confuz şi apatic.

De atunci au urmat multe episoade violente, cu debut brusc, temperatură de până la 42 de grade, durere, frisoane, branule, etc. Când avea cinci sau şase ani, a urmat un tratament homeopat vreme de şase luni, după o schemă complicată, dar care părea că are efect. Un an mai târziu însă a făcut o foarma uşoară de scarlatină şi de atunci au revenit infecţiile, câteva pe sezon. ASLO şi anti-DNA-aza au rămas cu valori crescute, neschimbate chiar şi după un administrarea câtorva doze de moldamin, aşa că ne-am hotărât să eliminăm focarul de infecţie.

După o săptămână plină de consultaţii cu doctorul orl, pediatrul, anestezistul şi alergologul, ziua operaţiei a fost lungă, cu inima strânsă şi stomacul ghem. În mare parte datorită emoţiilor lui de dinainte de operaţie, a anesteziei generale şi apoi a efectelor post-operatorii: greţuri, vărsături, ameţeli, etc.

L-am lăsat după ce i-au administrat ceva relaxant prin branulă. Era ceva mai vesel, dar încă destul de contractat de emoţie. A plecat cu asistentele, pe picioarele lui şi mi-a zâmbit din uşa blocul operator. Următoarea oră a durat un infinit de temeri şi încurajări. Mi-am amintit de vremea identică din ziua în care l-am născut, acum aproape nouă ani: ploaie şi vânt, frig şi înnorat. M-am gândit la cât de mult îmi seamănă, cu fricile iraţionale şi mintea iscoditoare, cu nemulţumiri pasagere şi un oarecare egoism gratuit. Îl iubesc exact aşa, cu toate capriciile şi fluctuaţiile lui. Am învăţat de la el iubirea necondiţionată, să îmi educ răbdarea, să ascult, să privesc dincolo de evidenţe.

M-au chemat puţin după o oră, când era încă sub anestezie. Prima dată când s-a trezit, m-a întrebat dacă e un vis sau chiar a scăpat de amigdale. De bucurie a scăpat un yeeeyyy leşinat, după care a dormit, s-a trezit, a dormit iar. A primit ceva glucoză intravenos şi după două ore când a mers la toaletă, a vărsat. Sânge şi lichide gastrice. Din fericire ştiam de la anestezist că e foarte posibil să reacţioneze aşa şi deşi m-aş fi bucurat să nu, nu m-am panicat. A mai dormit o oră, şi am coborât la salon, la trei ore de la operaţie. A mai vărsat o dată pe drum, apoi s-a jucat pe tabletă în pat. A mâncat puţin piure şi a băut apă şi după ce au venit fratele lui şi Ştefan, ne-am externat. La zece ore de la internare, mâncam toţi patru îngheţată artizanală acasă.

- Mami, ştii care a fost momentul meu preferat din operaţie?
- Nu, spune-mi
- Când m-am trezit şi tu erai lângă mine
- Sunt mereu lângă tine, chiar şi atunci când nu mă vezi

Recuperarea a fost neproblematică, puțin mai bine in fiecare zi. La consultația la șapte zile totul era în regulă. Singurul neajuns al întregii experiențe este că mi-au luat ceasul din rucsac cât am fost la reanimare. Abia împlinise trei ani și era foarte prețios pentru mine (la drept vorbind era prețios în general, mai valoros decât operația). E grav că se întâmpla asta într-un spital privat, e grav că se întâmplă oriunde, sunt tot mai dezamăgită de calitatea oamenilor în ultima vreme. Dar până la urmă toate lucrurile (uneori și persoanele) pot fi ușor înlocuite, așa că le urez beneficiarilor sănătate.