Furtuna

Eu sunt toamna, vremea de afară, codul roșu de incongruențe. Miros a fulger și pământ fumegând, tunet și blues în surdină. Ne petrecem viața cu conştiinţa morţii și cred că asta ne face nebuni și curajoşi pentru că trăim fără scop, fără timp şi fără viitor, cu o fervoare adorabilă, pendulând între dragoste teoretică şi instinct neconținut.

De când a plecat mama, am legat sufletul ei de platanul meu bătrân. Merg des şi îmbrăţişez copacul masiv care găzduieşte câţiva porumbei şi un lăstar străin crescut la subsuoara unei crengi groase. Moartea şi naşterea sunt treceri miraculoase dinspre non fizic spre fizic şi invers, ambele egal surprinzătoare. În copilărie mi-am imaginat adesea propria înmormântare până în locul în care mă copleșea durerea presupusă a procesiunii.

Mezinul mă priveşte cu emoţie şi spune că ar vrea ca arborele să aibă mâini să ne mângâie, gură să ne vorbească şi ochi să ne vadă. Şi eu aş vrea, dar stau sprijinită de trunchiul greu de cuprins (cu gândul sau brațele) şi îmi ajunge liniștea lui. Apoi, gânditor, vorbeşte iar despre atelierul lui de reparaţii pentru inimi frânte și mă gândesc serios să investesc în visul lui de copil-pansament pentru că până la urmă toate inimile cedează sub greutatea propriilor iluzii.

Orice am face şi orice am pretinde că suntem, suntem conduşi de instinct, pe care îl cenzurăm din rațiuni sociale prost înțelese. Ne este frică de ceea ce nu cunoaștem, frică de respingere, frică de abandon, de trădare, de a fi diferiți, de a ne atașa, de a înșela așteptările celorlați. Suntem lași neștiind că playing it safe e de fapt o moarte clinică.

S-au subţiat degetele și inelele alunecă fără ostentație. Într-una din zilele astea va veni vântul fierbinte care goleşte copacii de frunze şi trupurile de raţiune. E vreme de beţie şi uitare, de plecare. Fără bagaje, cu mâinile în buzunar, cu trenul de seară. E timpul pentru o aventură de o noapte, după care sângele se retrage să hiberneze în atrii şi ventricule și noi ne întoarcem cuminți la ale noastre.