Cursa de sâmbătă a venit după o vară modestă în antrenamente, cu o singură urcare pe Tâmpa și una pe forestier, ambele mai mult merse decât alergate. În rest am alergat pur terapeutic, doar plat, adesea zgură sau asfalt, uneori cinci-șase zile pe săptămână, cel mai adesea cinci kilometri. Pentru mine, asta e doza cea mai eficientă: destul cât să îmi neutralizeze gândurile, dar suficient de puțin cât să pot alerga în fiecare zi dacă vreau. Adică e un drog pe care mi-l permit.
Am învățat din experiența de anul trecut despre deshidratare și demineralizare după ce mi s-au blocat gambele pe prima urcare de după coborârea infernală de sub cabana Ciucaș. Atunci am avut doar apă cu mine, am transpirat foarte mult și crampele au fost atât de violente încât am vrut să abandonez. Din fericire, cu puțin masaj, pe coborâre am fost din nou funcțională.
Nu am avut obiective foarte ambițioase: mi-am propus să nu am crampe și să termin cei 21 km în mai puțin timp decât anul trecut. În secret am sperat să termin sub patru ore dar știam că m-am antrenat pentru cinci. Am început tare (un tare relativ, raportat la condiția mea fizică) în ideea că pe urcare o să fim în șir indian și nu o să mai pot trage nici dacă vreau. Așa că în primii doi kilometri am alergat în ritmul celor care au terminat în 3:30, apoi la intrarea în pădure am încetinit sensibil. După primul punct de hidratare, am înaintat în ritmul celui mai
De aici am mai urcat, cățărat și ocolit trei stânci până la vârful Gropșoarele unde am ajuns cu un sfert de oră mai devreme decât anul trecut. Am început coborârea în alergare ușoară, apoi din ce în ce mai curajos până când după ce drumul intră în pădure spre cabana Ciucaș, am plonjat ca în desene animate, în slo-mo, împiedicată într-o rădăcină. Nu am realizat că îmi obosiseră picioarele într-atât încât să nu le mai ridicam eficient. Două fete drăguțe care alergau în tandem și cu care am făcut yo-yo pe tot traseul s-au oprit să întrebe dacă sunt ok (mulțumesc!). Eram ok, doar că în cădere m-au prins doi cârcei, unul pe gamba dreaptă și unul pe coapsa stânga către interior și m-am spirijinit de un pin rășinos. În afară de o julitură "de dat mare" nu am văzut nimic notabil, așa că am alergat mai departe, la început mai puțin voios după care din nou susținut când au început să se audă trompetele de la cabana Ciucaș.
De aici a urmat coborârea care mi-a făcut praf cvadricepșii anul trecut: un amestec de grohotiș și plăci de beton pe un plan înclinat până la 45 de grade pe alocuri - așa că am coborât agale, preocupată să îmi salvez picioarele. Mi-am adus aminte de vorbele unui alergător care spunea că în cursele lungi, nu e vorba atât despre pregătirea fizică, nici măcar despre cea mentală, nici de motivație, cât e vorba despre gestionarea durerii. Robert scria că alergarea pe distanțe lungi "e un sport în care faci constant un management al durerii. Cu cât reușești să o faci să apară mai târziu, să o controlezi când apare, să o înduri și să îi faci fată cu atât vei ieși mai bine [..]." Și mi-a trecut iar prin cap că fiecare dintre cei prezenți e acolo cu durerea lui și are rațiunea lui de-a o consuma.
Durerea asta are ceva din paradoxul nașterii naturale - aceeași intensitate absurdă care te face să promiți că "never again" după care trece și rămâne senzația de împlinire și desăvârșire și te trezești înscris și la ediția următoare.
Cu gândurile astea m-am oprit la izvor, unde mi-am spălat fața de praf și mi-am clătit gura de pământul care scrâșnea între dinți. În pădure, am urcat pe vârfuri pentru că întinderea gambelor era neplăcută, aveam o tensiune pre-crampe ușor de recunoscut. Am urcat, coborât, alergat ușor, cu sentimentul că după următoarea curbă trebuie să apară Silva, această fată morgana a traseului. Până aici Ștefan ar fi putut urca și alerga mult mai bine decât mine, ar fi avut probabil un avans de cel puțin o jumătate de oră, dar a rămas să îmi țină companie, insă de aici au început să îl supere degetele de la picioare și varii încheieturi.
La ultimul punct de alimentare am luat doar câteva lămâi și apă și am plecat în coborâre ușoară pe ultima porțiune. Între timp sunase telefonul de acasă, mie mi se descărcase bateria și încercam să găsim semnalul. Trecuseră trei ore și patruzeci de minute de la start și mai aveam patru kilometri de coborâre pe smocuri de iarbă și urme de tractor. Aici am început să alerg cu mâinile; știu că sună ciudat, dar mi-am amintit de Murakami care povestea că atunci când nu își mai simțea picioarele, încordate și inflamate de efort, forța balansul mâinilor. Și mi s-a părut că funcționează. Doar că nu am vrut să mă îndepărtez prea mult și la câteva curbe încetineam. Sub pod, m-am oprit lângă râu să îl aștept pe Ștefan și am plecat numai după ce i-am zărit printre tufișuri tricoul. Am alergat iar, dar am încetinit pe urcare, unde m-a depășit fără să se uite în urmă. A fost un moment straniu, în care am crezut că o să treacă singur prin poartă dar nu mai aveam resurse să urc cei cincizeci de metri de deal. Noroc că traseul e în coborâre pe ultimii trei-patru sute de metri și l-am ajuns din urmă terminând în sprint, cu doar trei minute mai devreme decât anul trecut.
În ciuda contorsiunilor dureroase, a vânătăilor, a febrei musculare de la brațe și umeri (!) abia aștept întâmplarea de anul viitor.
Credit foto
Sinka Zsolt
Irina Anton, echipa Fisheye.ro pentru CiucasX3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu