Ziua în care a venit toamna

Am sperat să respir ploaie în fiecare dintre zilele astea lipicioase precum răşina lichefiată sub lupă. Mi-a lipsit să o aud şi să mă mir de intensitatea verdelui spălat de praf, ca proaspăt vopsit după arşiţă.

Plouă, plouă, plouă

La Braşov plouă. Des. Anul ăsta, chiar mai des decât "de trei ori pe săptămâna" cum versa Minulescu în Acuarelă. Îmi plac mirosul de umed-fertil-verde-reavăn-curat-aproape mucegăit şi culorile puternice, claritatea imaginii, sentimentul de rezoluţie superioară. Îmi place ploaia pentru că oraşul e liniştit, străzile sunt goale, lucioase, dezgolite. Aşa cum îmi place şi gerul intens: iubesc alura oraşului părăsit, peste care mă găsesc dintr-o dată stăpână absolută sau unică supravieţuitoare, depinde de scenariul care îmi convine mai mult în vreme de cod roșu.

În care ea nu voia să se trezească

Am primit în somn o întâmplare fluidă, materială, mai vie decât nesomnul, aşa cum ai vrut. Cerul era pătat ca-ntr-o fotografie cu apusuri suprapuse, ştii tu cum. Spuneai că gândurile noastre sunt totuna, că nu există limită, că totul e cursiv, dar fără expresie pentru că gesturile sunt jumătăţi cenzurate şi întregul e precum o propoziţie fără semne de punctuaţie. Şi asta îţi dădea o tristeţe prelungă şi mie un frig uriaş ca atunci când înţelesurile rămân neînţelese şi din frig şi tristeţe străzile s-au inundat sub cerul acela din ce în ce mai indigo. Şi pe toate le vedeam de deasupra şi din ele, chiar şi din tine. Bineînţeles că am visat în culori - aproape întotdeauna e aşa.