Plouă, plouă, plouă

La Braşov plouă. Des. Anul ăsta, chiar mai des decât "de trei ori pe săptămâna" cum versa Minulescu în Acuarelă. Îmi plac mirosul de umed-fertil-verde-reavăn-curat-aproape mucegăit şi culorile puternice, claritatea imaginii, sentimentul de rezoluţie superioară. Îmi place ploaia pentru că oraşul e liniştit, străzile sunt goale, lucioase, dezgolite. Aşa cum îmi place şi gerul intens: iubesc alura oraşului părăsit, peste care mă găsesc dintr-o dată stăpână absolută sau unică supravieţuitoare, depinde de scenariul care îmi convine mai mult în vreme de cod roșu.

Îmi place ploaia dintotdeauna. În adolescenţă mergeam desculţă prin apă, prin faţa streşinilor sub care stăteau adunaţi cei cărora ploaia le ştirbea cumva demnitatea.

Peste ocean mi-au lipsit teribil ploile tihnite, docile, prin care poţi trece cu umbrela; acolo ploaia era thundershower, strong to severe thunderstorm, tornado watch, tornado warning, tornado being, weather channel, du-te-n pivniţă că bate vântul, ba nu, urcă pe acoperiş că e inundaţie. Ploaia însemna beci, lanternă, pană de curent, fulgere, trăsnete, panic attacks. Acolo am înţeles sensul expresiei calmul de dinaintea furtunii: nori vineţi şi joşi, aproape atingând acoperişul caselor şi aer fierbinte incolacindu-se printre crengile copacilor inerţi de frică. E o mare frumuseţe în certitudinea dezastrului. Fiecare pală de vânt promite răzbunare, o rafală, un şuier despicător de străzi, sirenă ameninţătoare, grindină şi în sfârşit cerul rostogolindu-se pe pământ.

Şi da, am trăit o tornadă pe viu, din subsolul unei clădiri trainice, gen reşedinţa celui de-al treilea purceluş din poveste. Am urmărit-o cu inima cât un purice, cu dopplerul Accuweather, am văzut cum mi se rotea deasupra capului, din ce în ce mai mare şi mai roşie. Am plecat către casă mult după ce s-a înseninat şi am văzut prin întuneric casele desfăcute ca-ntr-o vitrină Barbie: fotolii, mese, biblioteci golite şi răvăşite, toate la vedere sub cerul înstelat. Resturi de copaci, maşini şi case pe drum. 13 aprilie 2006, Iowa City, cinci pâlnii, cel puţin un F2.

Am zburat deasupra furtunii, prin ea, în paralel cu ea. Un spectacol nebun, de forme, bucle şi descărcări electrice, dezlănţuit cu firescul prognozei tropicale. Acelaşi sentiment de teamă amestecată cu recunoştinţă, uimire, patimă şi din nou panică.

Am reînvăţat să iubesc ploile domoale, de munte. Astăzi plouă de o lună, cu sincope scurte, insuficiente pentru a ne scutura minţile obosite de atâta umezeală, gri şi frig. Mie mi-e bine, mi-e indiferent, zâmbesc cu gândul la ionii negativi, pozitivi bunăstării noastre, eliberaţi de ploaie. Iubesc ploaia pentru ce e şi ce face; o iubesc pentru că m-am născut într-o toamnă. Iubesc ploaia din spirit de contradicţie, pentru că nu îi înţeleg pe cei care aleg să se certe cu norii.

Pot să trăiesc în ploaie fără să alunec în depresie, multă vreme. Devin melancolică, introspectivă, gravă, dar nu mă supăr. Mă bucur de soarele de după, de verdele crud, de melci şi ciuperci. Iubesc ploaia pe care o poţi respira, în care te poţi plimba, în care poţi fi, ploaia vie, toată, de primăvară, vară şi toamnă, cu ceaţă, cu vânt, cu sclipici, licurici, curcubeu.