Buni Vivi şi-a crescut copiii singură. Ba nu, singură i-ar fi fost mai uşor probabil. I-a hrănit, îmbrăcat, îngrijit şi ferit de şicanele unui soţ beţiv şi abuziv. Bunicul avea puţin sub doi metri şi neştiute supărări ori bucurii care trebuiau zilnic înmuiate în alcool. Într-o zi a căzut, s-a lovit la cap de bordură şi a murit. Nimeni nu l-a plâns afară de mama lui şi chiar şi ea ştia că plecarea lui a însemnat o binemeritată linişte.
Valentina a continuat să îşi vadă de gospodărie şi copii. Avea 51 de ani, era tânără, frumoasă şi văduvă, în sfârşit liberă de calvarul unei căsnicii căznite şi de greutăţile unui cămin cu mulţi copii.
Au mai trecut anii, au plecat cam toţi copiii de-acasă şi într-o seară friguroasă din iarna cu revoluţia, a sunat telefonul. Nu l-a recunoscut, apoi nu şi-a crezut gândului, apoi au vorbit ore-n şir, zile la rând. Prima iubire, cea de cu mult înainte ca viaţa ei să o fi luat-o repede la vale, i-a dat de urmă după patruzeci şi cinci de ani. Pe el îl aruncase soarta la celălalt capăt al ţării, la 700 km distanţă. După ce terminase seminarul la Galaţi, s-a hotărât să lase preoţia pentru inginerie. A început silvicultura la Braşov, apoi a construit drumuri şi poduri în Timişoara.
Şi-au povestit vieţile în februarie, s-au întâlnit apoi în fiecare luna din martie până-n septembrie şi şi-au făcut planuri de căsătorie şi bătrâneţi tihnite. El se va fi mutat în decembrie la Galaţi, iar până atunci mai era ceva răgaz să reconstruiască împreună puzzle-ul care-i ţinuse departe aproape jumătate de secol.
În octombrie l-a sunat într-o sâmbătă iar el nu se simţea chiar bine. Duminică a murit şi marţi a fost înmormântarea. Nu s-a dus. Viaţa avea alte planuri, iar buni Vivi nu a schimbat niciodată socotelile destinului. Îmi amintesc bine însă că vara aceea a fost prima şi ultima dată când bunica a avut licurici în privire şi surâs de şcolăriţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu