Dor de ducă

Noiembrie a fost lung cât un an, fiecare zi un carusel de emoții și îndoieli, ca niște șerpi încolăciți în jurul gleznelor, brațelor, gâtului. În televizor cineva vorbește despre război, sus sonorul unui film animat curge pe scări, apa se zbate între vasele murdare și chiuvetă și toate zgomotele astea mi se par insuportabil de triste.

Introspecție

Am început să hibernez
Să respir rar, să mănânc puțin
Să îmi ascult bătăile inimii, pulsul

În care lumea devenea roz

Zăpada era înaltă și oamenii săpau o rețea de tranșee care unea casele, magazinele de alimente, școlile și stațiile de autobuz. Cu mâna ca o lopată de campanie spărgeam crusta zăpezii și decupam din nămeți nou născuți ovali pe care îi purtam cu grijă într-o creșă ca un iglu. Când nu îmi mai simțeam picioarele ude și reci, intram în scara blocului și mă lipeam de singurul calorifer dezmorțit din holul cu iz de mucegai și mâncare al parterului. Mii de ace fierbinți îmi pulsau în obraji și palme.