Sapte ani in America (I)

Aseară am luat bilete. One-way tickets. Încă pare ireal dar schimbăm capitolul: am vândut casa, împachetăm și aterizăm în Brașov pe 2 iulie - impropriu spus, de vreme ce aeroportul e încă o himeră, dar starea de spirit în care ne aflăm suportă o metaforă.

Ce-aude Toma?! :)

Asa se intreaba omuletul care implineste azi doi ani si jumatate, cand se-aude vreun zgomot neidentificabil. Vorbeste foarte mult si foarte corect, despre toate lucrurile dimprejur: stie ca mama il iubeste pana la cer, ca "greierasul toata vara/n-a putut nimic sa cante/ca i s-a furat chitara/si o broasca tot il minte", stie si despre "five little monkeys jumping on the bed", si cifre si litere alandala. Astazi s-a razbunat pe aspirator - cred ca si-a invins partial teama de monstrul negru si zgomotos; dupa ce dimineata ar fi vrut sa vina mashi kk sa il ia, ca nu e mizerie de-loc (spuse el uitandu-se la covorul din fata cortului in care s-a refugiat de frica). Si cand o sa fie mare, vrea sa se faca... mic.

Andrei a implinit si el sase saptamani si gangureste grozav cand e satul si odihnit. Cand e flamand insa, tipa in allegro, gasind note mai inalte si mai stridente cand te astepti sa fi atins deja apogeul. Cand viseaza isi aduna sprancenele intr-un fel de incruntare mirata si suspina de parca tot laptele lumii ar fi in mare primejdie. Alteori dupa o masa buna, pastrand inca urmele faptei pe mustati si pe obrajii rosii de indarjire, zambeste satisfacut si senin, in deplina armonie cu lumea si universul. Apoi se intinde si se omideste si cade din nou in somn de inger. Inca miroase a nou-nascut si-mi e tare drag sa-l simt cuibarit in brate.

Timpul se arcuieste pe spatele nostru, se face poveste de dragoste multiplicata ca-ntr-un caleidoscop cu bucati mici de sticla colorata si oglinzi. Sunt indragostita de perfectiunile lor minuscule, de gesturile lor nonsalante si inocenta irezistibila.

Se intampla foarte multe zilele-astea si uneori simt ca nu pot sa le incap cu sufletul si sa le masor cu mintea. In plus, primavara inca se zbate intre iluzie si certitudine, cu muguri si inflatie de veverite stufoase iesite sa-si regaseasca comorile ingropate in toamna.

4x4 sau 4 saptamani de cand suntem 4

Timpul zboara si mai repede zilele-astea. Totul e impartit intre alaptare din 2 in 3 ore, scutece, spalat multimi de rufe transpirate, innobilate cu PP/KK sau branzificate :) MBA-ul nu ajuta nici la managementul timpului, nici la multi-tasking; ajuta doar zambetele satisfacute ale lui Andrei dupa cate o masa copioasa si licuricii de fericire din ochii lui Toma dupa cate o plimbare cu bicicleta sau alte activitati atletice.

Nu stiu cat o sa dureze viata asa, pe repede-nainte, dar in ciuda valmasagului de emotii si nesomn, e un soi de pace a lucrului bine facut.

Si daca nu era de-ajuns, intre timp incercam sa vindem casa, sa punem actele si gandurile in ordine si sa ne pregatim de o aventura noua: speram noi mai bogata si mai autentica.

Cum a venit Prâslea pe lume

Ştiam că se va întâmpla marţi şi ştiam că nu mai pot amâna. Pentru că nu mai aveam răbdare, pentru că nu mai puteam dormi (nu că apoi aveam să dorm) şi pentru că de câteva săptămâni bune mi se spusese că nu o să ajung la termen(ul de 40 de săptămâni). Şi am trecut peste ziua prezisă fluierând, fără nici un gând să nasc, cu dilataţie patru-cinci vreme de patru săptămâni, şi contracţii nedureroase şi inconsecvente în prezilele naşterii.

Poezii din copilaria mea

Azi mi-am amintit de "O pisica pui e-un ghem care vine daca-l chem", si dupa ceva scotoceala prin cap si pe internet, am gasit poeziile Danielei Crasnaru care in mare parte imi stau inca intact inghesuite in memorie. Nu stiu daca astea sunt toate sau daca asta e ordinea lor in carte, dar trebuia sa le adun la un loc.

Initial a fost editata in 1982 si din pacate nu cred ca a fost re-editata - daca da, tare as mai cumpara-o!

Dacă râzi

Dacă plângi vin trei Pitici

din beteală şi arnici

şi te ceartă că nu vrei

să vorbeşti puţin cu ei

şi te ciup dacă scânceşti

în loc să asculţi poveşti.

Dacă râzi vin şapte Flori

care s-au trezit în zori

drept la tine-n ochişori.

Primii dinţişori

Un surâs, un snop de raze.

Alt surâs, covor de rouă.

Zâmbet clinchet de mărgele

printre mâinile-amândouă.

Iar peste aceste daruri

zilnice, un alt cadou:

o fărâmă de lumină

cât un bob cu luciu nou.

Martie, surâs cu muguri.

Dar nu muguri ca oricare

pentru somnul unei flori.

Muguri cu miros de lapte

pentru doi albi dinţişori.

Degeţele-acadele

Crezi că-s zece acadele

cele zece degeţele?

Ce le tot înghiţi de zor

cu tulpină şi cotor?

Uite cum s-au supărat

şi stau triste-n pumnii mici,

pumnişori ca doi arici

daţi prin zahar vanilat!

După cum vezi, cel mai tare

plânge degetul cel mare:

- Nu credeam că-s de mâncare

aşa crud şi fără sare!

Miau şi Gu

O Pisică-pui e-un ghem

care vine dacă chem,

e un bulgăr de ninsoare

cu codiţă şi picioare,

cu pernuţe şi cu gheare.

Bea lăptic cum bei şi tu

însă zice "miau" nu "gu".

Chiar dacă e foarte mică

nu s-a pomenit vreodată

o Pisică-pui peltică.

Ţara copilăriei

Patru anişori - sprâncene

ochişori umbriţi de gene,

şi guriţa conturată

cu un strat de ciocolată.

Degeţele curioase

gata ca să tot descoase

lucrurile de prin casă.

Ţop în pat şi zdup sub masă,

nicio clipă de răgaz.

Nu umbla la aragaz,

portocala nu-ţi mai place?

Lasă prizele în pace!

Nu cu pixul pe pereţi.

Vai, tu faci cât cinci băieţi!

Patru anişori zburdalnici

au nevoie de trei paznici

ca să-nveţe să se poarte

tocmai cum scrie la carte,

o carte de oameni mari

care nu mai vor să ştie

cum era pe când trăiau

în Ţara Copilărie.

Căpşuna cu pistrui

O căpşună cu pistrui

şi cu fes micuţ verzui

se plângea că de la soare

toţi pistruii-i cresc mai tare.

Şi că are mult necaz

că-i prea roşie-n obraz

şi pân să răsară luna,

se tot văicărea întruna:

- Of şi vai, fir-ar să fie,

de ce n-am, precum ciuperca,

pe căpşor o pălărie?

Întrebări

- Cât trăiesc gâzele?

- Gâzele trăiesc

o seară

o vară

şi, uneori,

un evantai de culori.

Cât curcubeul, bunăoară,

atât cât să bucure

Privirea noastră uimită.

Un minut.

Sau nici atât,

o clipită.

- Dar ţestoasele

cât trăiesc oare?

- Oho, ele trăiesc vreo trei-patru sute de ani.

Cât cinci rânduri

de bunici norocoşi

cu strănepoţei

cuminţi şi frumoşi.

- Dar cuvintele dintr-o poezie?

- Ele trăiesc uneori

preţ de o carte,

alteori preţ de o veşnicie.


R şi L schimbă cuvinte

Calul are coamă albă

carul merge unde vreţi,

valu-i un volan al mării,

varu-i strai pentru pereţi,

racul are cleştişori,

lacul are peştişori,

un tablou e-nchis de-o ramă,

tăietura-i de la lamă.

Dacă iei bine aminte

R şi L schimbă cuvinte.

Doar la dumneata în gulă

este o halababulă.

Ieri, azi, mâine

- Mâine

vom merge împreună să cumpărăm o pâine.

- Nu o să mergem

ieri?

- Ieri a trecut.

Deci nu vom pleca ieri nicăieri.

- Dar e adevărat că mâine am văzut

un căţeluş

cu blăniţă tărcată?

- Nici pomeneală!

Mâine n-a mai fost pănă acum

niciodată.

Bucăţi bucăţele

Cine spunea că nu sunt

şi pentru fetiţe

jocuri cu şuruburi,

maşinuţe şi piuliţe?

Mie îmi place să mă joc

cu toate lucrurile

şi, mai ales cu acele,

pe care le pot desface

bucăţi-bucăţele.

La jocul ăsta mă ajută

şi tata

care ştie locul fiecărei bucăţi

pe de rost

şi se joacă şi el

un ceas şi mai bine

până le face

la fel cum au fost.

O poveste cu mult soare, despre cum te faci tu mare!

Asta-i o cărticică subţire,

citită de cei foarte mici

prin jumulire

iar, la vremea potrivită,

de cei măricei si-la-bi-si-tă.

O cărticiă pentru părinţi

bunici şi nepoţi,

adică o jucărie

cu care se pot juca toţi

şi fiecare-n alt fel

după câtă copilărie are-n el.

O carte de turtă dulce,

beteală şi soare

despre cum creşti tu mare.

Uite c-ai şi trecut peste prag,

uite că fără de veste

ai şi intrat în Poveste.

Poveste

Când erai tu foarte mică,

Gălbenuş pulsând sub coajă,

Când întreaga ta făptură

era jumătate vrajă,

când beai aerul cu mine,

când visai în visul meu

când vedeai lumina lumii

pe care-o vedeam doar eu...

Ei, dar e-o Poveste lungă

despre Dor şi Duioşie,

e o stranie Poveste

despre Aripi-care-cresc,

pe care, când vei fi mare,

poate-odată şi odată

tot am să ţi-o povestesc.

Cale lungă de-o poveste

Cum se vede lumea, oare,

din pătucul dumitale?

E-un ocean până-n tavan,

pân` la usă e un an,

iar pân` la fereastră este

cale lungă de-o poveste.

Lumea-Gu

E bolnav de gungurită

gâtişorul dumitale?

Fată mică, bulgăraş

cu mânuţe-aripioare!

Dacă vrei lăptic spui gu,

dacă nu vrei, nu spui nu,

spui tot gu, dacă ţi-e somn

gu-gu-gu dacă ţi-e frică.

Pare-mi-se Gu se cheamă

toată lumea ta pitică.

Cum se spune-n limba ta

"fată-boabă-de-mărgea"?

Gu, desigur, ce-ntrebare,

răspund ochii dumitale!

Fetiţa-Gu

- Cine e fetiţa Gu?

- E-o fetiţă cum eşti tu.

- Ce mai nume şi-a găsit!

- Nu e nume,-i gângurit!

- Nu-nţeleg, cum vine-adica?

- Vine, că e foarte mică

şi pe limba dumneaei

spui ce vrei şi ce nu vrei

cu o singură silabă

care plânge, râde,-ntreabă.

- Gâtul ei nu are-n el,

bine-ascuns, un porumbel?

- Are. Însă într-o zi,

mai încolo, ia aminte,

o să zboare. Şi, în loc,

o să vină să se-aşeze

un stol mare

de cuvinte.

Ce să-ţi dau să nu mai plângi?

Ce să-ţi dau să nu mai plângi?

Doi arici

cu ţepii mici,

Doi pisoi

cu labe moi,

sau un strop de lapte dulce

lacrimile să se culce?

- Vreau trei stele bine coapte,

ca să le mănânc la noapte!

Prima zăpadă

Ochii tăi vorbesc întruna

şi sprâncenele-amandouă

se uimesc de tot ce văd:

dacă-i soare, dacă plouă.

Sus în braţe! Să-ţi arăt

pe fereastră, peste case

prima haină de omăt.

Pomii toţi au glugă albă

casele căciuli de puf

Lungi eşarfe de ninsoare

se tot leagănă-n văzduh.

Dintre ierni, aceasta-i altfel.

Ninge cum n-a nins vreodată!

Cerul e un sac de-argint

cu beteală parfumată.

Ştii de ce, frunte mirată?

Ochi uimiţi, voi ştiţi de ce,

ninge altfel, mai frumos,

mai ca-n vis, ca niciodată?

Şi răspunsul vine simplu

după cum vine şi rima:

pentru tine, fată mică

iarna asta este prima.

Prima baie

Clip! Întâi un picioruş.

Clip! Mânuţe şi bărbie.

Apa ca de catifea,

care mângâie, îmbie.

Uite-un strop pe nasul cârn.

Pe urechi, doi stropi perechi.

Pe obraji, două petale

sau sunt lacrime mai vechi?

Nu cumva prin apă-şi plimbă

Moşul Ene barba lui?

Apa e acum un cuib, rotitor şi albăstrui.

Înc-un pic şi am să-ţi fac

plăpumiţă ca de spumă,

trasă până spre năsuc

din beteală şi clăbuc.

Şi, dac-ai să fii cuminte,

am să-ţi fac de-aci-nainte

o scufiţă şi-un halat

din clăbuc mai parfumat!

Peste 20 de ani

Pentru că azi tot n-a fost să fie (deşi timp ar mai fi), să abuzez de blog şi să mă explic în faţa; micilor proprietari de inimi şi suflete mari, adică ale noastre, unul născut şi unul aflat la bariera sonică, Toma şi Tudor, care ar putea fi îndreptăţit şi ipotetic inchizitivi cu privire la menirea şi parcursul lor prin paradoxul mundan.

În primul rând, de ce i-am condus în lume?

Cred că mai departe de aruncatul informaţiei genetice cu pioletul către vârf, nu există un scop precis :)
Din dragoste desigur, din curiozitatea amestecării mele cu iubitul meu şi a dăruirii depline în formă fizică, cu ochi, nas şi gură, cu păr moale răsfrânt pe fruntea înaltă încreţită de primele întrebări.
Din îndrăzneala sau obrăznicia de a ne reinventa, recombina şi reafirma prezenţa pe ici pe colo.
Din încăpăţânarea de a demonstra şi transmite puţinul înţeles de noi într-o formă concretă şi coerentă.
Şi din egoismul oglindirii în energia ludică şi al alunecării înapoi în inocenţa ireproductibilă.

Apoi, ce înseamnă aici şi acolo pentru noi patru, pentru ei doi şi pentru fiecare dintre noi în parte?

Adică de ce vom transhuma din porumbul satisfăcător ale Americii către munţii aprigi şi mereu bosumflaţi ai Ardealului? Pentru că vreau să ne regăsim sau să construim o identitate solidă, aproape de Dumnezeu, aşa cum îl înţeleg eu, de părinţi şi de prieteni, într-un loc cu viaţă şi cu sens pentru noi.

Update la starea de pretravaliu

Toma are bronsita si RSV (nu stiu cum sa-l traduc pe virusul respirator cu pricina), bunicul are probleme cu o raceala suspecta si cu inima si nu are nitroglicerina iar Stefan a anticipat toate astea prin zbateri de ochi premonitorii, despre care eu in continuare cred ca sunt coincidente fatidice. Si mai e stresat de perspective incerte si de ezitarile mele. Daca as avea raspunsul corect...

In aceste conditii contractiile mele par desigur derizorii si neadecvate si chiar nadajduiesc sa fie Braxton Hicks. Maine implinim termenul de 40 de saptamani, e foarte frig si dupa ninsoarea de ieri strada arata ca un croissant pudrat. Si eu n-am timp sa nasc. Vreau soare si primavara si sa ma sustrag dizarmoniilor din jur.

Ultimele retusuri la tabloul 3+1

Am reusit sa ne edificam care e data limita pana la care mai locuim in simbioza: daca nu doreste sa ne intalnim pana joi, atunci ii facem cadou 3 Martie drept zi de nastere. Ieri, la ecograf, toate erau bune, apa in acvariu destula, 154 batai/minut si pace multa in imparatia materna.

Doctorul care ar putea potential sa ma asiste la inductie pare foarte prietenos, naturalist si firesc. Pana acum e cel care mi-a dat cele mai multe explicatii despre ce se intampla cu mine si puiul din dotare, si primul care a citit planul de nastere fara surprindere sau indignare. A estimat ca bebe are in jur de 7.5 - 8 pounds (3.4 - 3.6 kg) si ca nu voi avea nevoie de pitocina. Dilatatia e tot la 4-5 cm, colul 80% sters si statia -1. Foarte favorabil unei nasteri usoare, dar nu intotdeauna exista o corelatie clara intre parametrii tehnici si realitatile din teren :)

Tot in tainele mamiceniei se inscrie si raceala lui Toma care a reusit sa ma epuizeze fizic si psihic intr-atat incat ma intreb daca sunt in stare sa ma conduc singura azi de la servici acasa. Partea buna e ca e vineri si ca ar trebui sa ii treaca si sa doarma mai bine si el, pisoiul moshmolit de tuse si nesomn.

Baietelul din burtica

Poate ca e venirea primaverii sau iminenta nasterii si pendularea hormonala aferenta sau apropierea mutarii la munte, sau toate la un loc, dar zilele-astea ma simt fericita, implinita, privilegiata si increzatoare in tot ce va fi sa vina.

Abia astept sa il intalnesc pe baietelul din burtica, sa ii spun povesti despre dragoste si dor, despre paduri si ape, despre nori si alte forme efemere. Sa il tin in brate si sa il legan catre somn, sa ii numar in sarutari degetele de la picioare, gropitele de la maini si alte cute numai pentru nou nascuti inventate. Nu stiu cand vrea sa ne-ntalnim, dar eu sunt pregatita sa iubesc si mai mult.

Cei sapte ani de-a casa(toria)

Azi se rotunjesc sapte ani de cand visez cu ochii deschisi, sapte ani de cand am zis "da, vreau sa rad si sa plang cu tine, vreau sa vin dupa tine in lume si vreau sa ma tii in gand sau in brate in toate noptile"... Pare insa ca am trait infinit mai mult, intre continente si avioane, scoli si vacante, case provizorii si semi-permanente, si mai ales in zambetul mic cu gropite de mine si tine amestecat.

Te iubesc mai mult de cat la inceput pentru ca in fiecare zi te-am descoperit cate putin. Iubesc rabdarea, blandetea si tenacitatea cu care crezi in noi. Iubesc sa ne facem planuri in fiecare zi, sa le modelam si sa le punem in contextul lumii absurde in care ne-am cunoscut. Iubesc sa te vad jucandu-te cu Toma, citindu-i si invatandu-l de-ale pisoilor. Nu mi-as fi putut dori nimic mai mult si iti multumesc ca ai avut rabdare pana m-ai gasit.

Intalnirea mea cu Toma - III

Prima sarcina a fost extrem de usoara si energizanta. In multe randuri, am simtit ca pot sa forez muntii, daca nu sa ii mut. Am aflat ca vom avea un copil exact acum trei ani, si pe parcursul celor noua luni, m-am simtit fenomenal: fara greturi, pofte, istericale (desi am batut putin din picior sa ne luam casa, ca deh, ne trebuia cuib) sau alte neplaceri. Am facut yoga/pilates pana pe la sapte luni, dupa care am redus activitatile fizice la varuit, asamblat mobila si shopping.

Doctorii au estimat ca data nasterii va fi 14 octombrie, asa ca  am invitat ambele mame/soacre sa asiste si sa ajute la eveniment. Ne-am mutat in casa noua (veche, dar complet renovata in timp record) pe 4 septembrie si am terminat finisajele in ajunul venirii "ajutoarelor", adica prin 10 octombrie. Obositi dar extrem de multumiti de rezultatele muncii noastre ne-am asternut pe asteptat. Pe masura ce Toma se lasa asteptat, noua resedinta s-a transformat intr-o oala sub presiune cu soacrele tropaind pe hormonii mei si-asa jucausi, negasindu-si locul si rostul si mai ales neincapand una de cealalta desi casa e pe trei niveluri...

In fine, la controlul de la termen, in ciuda rezultatelor pozitive la toate testele si monitorizarile, am aflat ca daca nu se intampla nimic in urmatoarea saptamana, or sa imi provoace nasterea, pentru ca placenta risca sa devina ineficienta in procesarea si transmiterea oxigenului si nutrientilor. Deja tracasata de interactiunile cu cele doua doamne si obosita de mersul pinguinului, n-am rezistat propunerii. Drept pentru care, in dimineata cu pricina, dupa un telefon la spital menit sa ne asigure ca avem camera, am purces cu bagajul pregatit de-o vreme. Am sunat doula, cu care ne pregatisem in cele trei intalniri prealabile pentru varii scenarii, si a promis sa ajunga odata cu noi la spital.

Spitalul nou, cu dotari maiestre, intr-un decor relativ domestic. Asistenta ma intampina bucuroasa la 8 dimineata cu propunerea de Pitocin intravenos; eu intru in panica si zic pas, stai sa vina doula sa negociem. Ce doula? Care doula? Aia din planul de nastere. N-am stiut, si oricum asa e procedura. Nope, cheama doctoru' ca de nu eu plec acasa. Imi si imaginez scena cu gravida uriasa (o burta care imi tripla usor profilul - ca si cea de acum de altfel) raspicandu-se intr-o engleza medical aproximativa si cu accentul aferent :)

Apare doula si se face pace. Ora 9.  Nu primesc Pitocin decat daca nu progreseaza travaliul la o ora dupa ruperea artificiala a sacului amniotic. Asa ca am depus constiincioasa tot efortul de care m-am simtit in stare vreme de cateva ore bune, urcand si coborand sute de scari, si zabovind cate 15-20 minute pentru control si monitorizare. Gandindu-ma-n urma cred ca am fost extrem de norocoasa ca lucrurile au decurs asa si nu am intrat in spirala interventiilor medicale cauzate de lipsa progresului.

Cred ca in jur de ora 1 am intrat la dus si am primit un masaj buuun de la doula. Apoi am cerut prima doza de analgezic - dupa care m-am simtit ca dupa cateva pahare de vin, si a trebuit sa stau cuminte in pat sa nu ma accidentez. Efectul a durat cam o ora, si desi contiuam sa simt contractiile, devenisera suportabile.

Catre 2:30-3 am mai cerut un shot, dar efectul nu a mai fost la fel de puternic si pe la 4 si ceva deja ceream epidurala si as fi acceptat bucuroasa cateva cezariene. Din fericire, eram suficient de aproape de deznodamant, incat sa nu mi se mai poata administra nici un fel de medicament si sa-mi revina optimismul si energia pe ultima suta de metri. Partea cu push-push a fost destul de ireala, ca nu simteam ca imi vina sa imping desi asistentele (ca la final s-au inmultit) si doctorul faceau galerie intensa. In cele din urma, am cedat epiziotomiei si Toma s-a nascut cu un tipat sanatos, albastrui, ridat si fara dinti ca un strumf batran... L-am primit in brate asa ud si moshmolit si s-a linistit imediat la san - imi amintesc ca ne-am privit indelung in ochi si ne-am indragostit instantaneu. Stefan plangea de fericire (cred) si doula ne asigura pe toti ca am facut o treaba buna. Pe masura ce durerile s-au estompat, am intrat intr-o stare de beatitudine coplesitoare: m-am simtit intreaga, puternica si plina de magie!

Ce-am invatat data trecuta: sa eviti inflatia de estrogen (nu avem decat un bunic acum cu noi care sa se ocupe de Toma cat suntem la spital) si cine n-are doula sa-si faca rost. Au trecut doi ani si trei luni de atunci, si ma pregatesc sa nasc in orice zi acum. Imi doresc nespus un al doilea baietel la fel de sanatos si bun, indiferent de cum va fi nasterea, dar recunosc ca in secret sper sa fie o experienta la fel de buna.