Metamorfoze

După ce treci prin foc, ești văpaie
După ce treci prin furtună, ești vânt
După ce treci oceanul, ești val
Dupe ce treci prin iubire, ești inimă

Între paranteze

Ah, cât de mult îmi place drama. Intensitatea. Adrenalina. Furtuna. Mersul pe sârmă deasupra prăpastiei. Corpul meu ca un câmp de luptă. Plin de zgârieturi, vânătăi, cicatrici. Respirația sacadată. Abisul și haosul. Și peste toate, suveranitatea observatorului sadic, martor al tuturor transformărilor pe care mi le-am asumat. 

Manifest

I don’t carry pain like a designer bag.
I don’t flaunt it—
but every morning, I touch it,
deep beneath my ribs.

∞

ca să te aflu
am ieșit din mine
am uitat tot

Just that

 

Călătorie

Aud cum taci zgomotos, 

nebunesc, 

cu capul lăsat pe spate 

ca un lup hipnotizat de lună 

2024

Anul în care mi-am dat voie să zbor, să cad, să mă rănesc, să simt, să plîng și să rîd necenzurat. Într-un haos elaborat, susținut, asumat, înspăimântător și delicios. Nu pot să fac un bilanț comun, pentru că nu e despre cît de multe am făcut, ci despre cît de mult am trăit.

Întomnare

O să fie bine. O să fie frumos, liniște și rotund. Din ce suntem făcuți? Din oase și carne, motoare și mecanisme aproximative, din stări de frig, de cald, de extaz sau disperare, din apatii, doruri sau iubire? Între lumea mea și realitatea celorlați, am făcut să crească o prăpastie peste care nu voi construi nimic.

Roaring 50's

Când eram copil, am plâns când tata a împlinit 30 de ani, pentru că eram convinsă că e foarte bătrân și că se pregătește să moară. În ultimii ani, am fost într-un proces activ de recuperare conștientă a adevărului personal. Am săpat în fricile, negările, inconsecvențele și ambivalențele, în slăbiciunile, vulnerabilitățile și încăpățânările mele. Am avut atacuri de panică, am plâns, am țipat, am tăcut și am râs mai mult ca niciodată. Și, în cele din urmă, am acceptat că nu sunt cine mi-am imaginat și că încă mai am de descoperit cine devin. 

Ultima zi de vară

De când m-am întors în corp, mintea și-a pierdut puterea cu care îmi picta o lume înduioșator de frumoasă, și-a pierdut poezia și țesătura iluzorie a minciunii albe. De când m-am intors în corp, trăiesc o vară indiană a ființei, prin care rătăcesc cu ochii întredeschiși. 

I don't care that I care

The pain we feel is not real. It is made of thought particles organized in a way that scratches our bones and skin and eventually eats our souls. This evening I had an enlightening conversation with my 13 y.o. son about time-space, randomness, must and wish, what is truth and what is negotiable, our hypersensitive nature, love and death, and the importance of being aware of it all, especially in discomfort.